Emmanuel Macron a anunțat duminică, 10 martie, într-un interviu acordat ziarelor LaCroix și Libération, că în luna aprilie va fi prezentat în fața Consiliului de Miniștri – în perspectiva unei prime lecturi în luna mai în Adunarea Națională (Camera Deputaților în Franța) – un proiect de lege care deschide calea către un ajutor de a muri (aide à mourir). Nu este vorba despre eutanasie, a explicat Emmanuel Macron, pentru că „termenul de eutanasie desemnează actul de a pune capăt vieții cuiva, cu sau chiar fără consimțământul acestuia, ceea ce, evident, nu este cazul aici. Nici nu este o sinucidere asistată care corespunde alegerii libere și necondiționate a unei persoane de a dispune de viața sa”. De aceea „termenul pe care l-am ales – a spus el – este cel de ajutorde a muri pentru că este simplu și uman și definește clar despre ce este vorba.”

Desigur, anunțul a produs și continuă să producă reacții de tot felul, opiniile fiind împărțite. Foarte sensibile la acest subiect, mediile creștine au intrat imediat în dezbaterea publică. Platforma catolică Aleteia a denunțat, de exemplu, participarea și responsabilitatea colectivă a cetățenilor în demersul de ajutor de a muri notând că: „Prin urmare, acest act ar urma să fie înregistrat în Codul de securitate socială pentru a putea fi rambursat” ceea ce ar presupune modificări în Codul  Penal. „Va fi modificat atunci Codul Penal care definește crima și asasinatul? – întreabă Aleteia – Deoarece asigurările sociale sunt finanțate din impozite, toată lumea ar contribui la a-și ajuta vecinul să-și pună capăt vieții. Complet legal!”. În același registru de discurs religios politizat, președintele Conferinței Episcopilor Franței (CEF), Mgr Éric de Moulins-Beaufort afirmă în La Croix că „ceea ce se anunță nu conduce țara noastră spre mai multă viață, ci spre moarte ca soluție de viață. Am spus-o ca mulți alții și o voi spune din nou: francezii nu ar privi la fel sfârșitul vieții dacă îngrijirile paliative ar fi o realitate pentru toată lumea, așa cum cerea legea în 1999. În ultima vreme, nu numai că nu s-a făcut nimic pentru a oferi îngrijiri paliative acolo unde nu există, dar resursele mai multor servicii existente au fost reduse și mai mult. Acesta este adevărul.”

Aceste reacții nu sunt nici neașteptate, nici o noutate, nici lipsite de sens în spațiul public francez. Anunțul făcut de Emmanuel Macron este un anunț politic care intră în conflict cu gândirea creștină pe care, de altfel, vrem nu vrem, este fondat respectul pentru viață promovat în funcționarea democrațiile occidentale, chiar dacă democrația franceză l-a laicizat într-o manieră originală. De asemenea, nu este surprinzător faptul că vocile ecleziale sunt politizate. Discursul Bisericii în spațiul public este condamnat ontologic să fie politic. Ceea ce este însă de reținut, aspect ce ar putea marca o cotitură istorică în Franța, este desecularizarea discursului politic al președintelui. Emmanuel Macron alege să nu folosească un limbaj secular, ci un limbaj religios pentru a anunța proiectul legii de ajutor de a muri. El spune: „cuvintele sunt importante și trebuie să încercăm să numim bine realitatea fără a crea ambiguități. Am considerat această lege ca pe o lege a fraternității”. Evident, nu este vorba de o fraternitate cu referință la deviza Republicii Franceze, ci la un univers relațional religios.  

Acesta desecularizare a discursului politic nu îi scapă președintelui Conferinței Episcopilor Franței, Mgr Éric de Moulins-Beaufort, care deplânge demersul lui Emmanuel Macron resimțit ca o surprinzătoare, nedorită și păgubitoare transgresare de teritorii simbolice: „El reușește să preia și să confere textului anunțat marele nostru punct de insistență care este fraternitatea. A numi un text care deschide calea atât către sinuciderea asistată, cât și către eutanasie lege a fraternității este o înșelăciune” afirmă Mgr Éric de Moulins-Beaufort. Indignarea feței bisericești poate fi înțeleasă în contextul tensiunii între abordarea președintelui Emmanuel Macron în zona deliberativă specifică spațiului public francez și protecția identității religioase de care răspunde Mgr Éric de Moulins-Beaufort. În modelul deliberativ francez se așteaptă ca deliberatorii să-și formuleze motivele în termeni laici. Neutralitatea statului cere ca ultimul cuvânt al credincioșilor să fie în limbaj laic chiar dacă într-o democrație cetățenii nu pot fi forțați să se exprime în spațiul public într-o limbă străină de convingerile și valorile lor profunde, religioase sau nu. Prin urmare, în măsura în care religiosului i se cere să aibă un limbaj laic în spațiul public, oare de ce politicului i-ar fi permisă folosirea unui limbaj religios?

Emmanuel Macron își justifică desecularizarea discursului și folosirea unui limbaj religios prin necesitatea de numi realitatea „fără a crea ambiguități”. Desecularizarea discursului politic și folosirea unui limbaj religios, însă, nu numai că nu evacuează ambiguitățile, dar chiar le adâncește. Este adevărat că fraternitatea în creștinism are cu moartea o legătură simbolică puternică, dar poate nu în sensul pe care proiectul de lege, care deschide calea către un ajutor de a muri, îl pune în evidență prin discursul președintelui Franței. Narațiunile biblice despre frați pun adesea în prim plan faptul că relațiile fraterne sunt conflictuale. Cain îl omoară pe Abel, Ismael și Isac, fiii lui Avraam, se urăsc și se omoară până în ziua de azi, Iacob se exilează după ce a furat drepturile fratelui său Esau, Iosif este vândut de frații săi etc. În contextul acesta, ce vrea să însemne „o lege a fraternității” în discursul lui Emmanuel Macron? 

Ca orice proiect politic și construcția acestui proiect de lege reiterează istoria turnului Babel, îmbogățită de data aceasta cu o problemă de actualitate nu numai franceză, dar și europeană și internațională, și anume legitimitatea limbajului religios în spațiul public.