Conflictul israeliano-palestinian e alimentat de groaza reciprocă a distrugerii. Fiecare tabără se teme că cealaltă vrea s-o omoare ori s-o expulzeze - și să-i suprime existența în calitate de colectiv național. Din nefericire, acestea nu sunt temeri iraționale izvorâte din paranoia, ci temeri rezonabile bazate pe amintiri istorice recente și pe o analiză relativ corectă a intențiilor taberei opuse, comentează în The Financial Times Yuval Noah Harari (istoric, filozof și scriitor israelian).

Evenimentul fondator al identității palestiniene moderne este Nakba [„Catastrofa” - n.trad.] din 1948, când statul israelian s-a constituit prin distrugerea șanselor de înființare a unui stat palestinian și a determinat alungarea a aproximativ 750.000 de palestinieni de pe pământurile lor ancestrale.

În deceniile care au urmat palestinienii au trecut prin repetate masacre și expulzări comise atât de Israel cât și de alte puteri regionale. În 1982, spre exemplu, între 800 și 3.000 de palestinieni au fost masacrați în taberele de refugiați Sabra și Shatila de către o miliție creștină libaneză aliată cu Israelul, iar în 1991 aproximativ 300.000 de palestinieni au fost expulzați din Kuweit.

Dar teama palestinienilor de a fi uciși sau dislocați nu e numai rezultatul unor astfel de amintiri istorice. E o experiență care-i însoțește în fiecare clipă a vieții. Absolut fiecare palestinian din teritoriile ocupate e conștient că poate fi ucis, încarcerat ori alungat de pe pământul lui în orice zi de către coloniștii evrei ori forțele de securitate ale Israelului.

Atunci când palestinienii analizează intențiile israelienilor, ei conchid că, dacă nu ar fi fost comunitatea internațională, există o probabilitate ridicată ca Israelul să opteze să-i expulzeze pe cei mai mulți dintre ei sau pe toți din teritoriul cuprins între Mediterana și râul Iordan și să înființeze un stat exclusiv pentru evrei.

De-a lungul anilor au existat numeroși politicieni și partide - inclusiv Likudul lui Benjamin Netanyahu - care și-au exprimat speranța de a crea „Israelul Mare”, în care palestinienii ar urma să fie deposedați de pământuri, expulzați ori reduși la un statut similar cu șerbia. Chiar și în toiul procesului de pace de la Oslo din anii '90, Israelul privea cu suspiciune perspectiva unui stat palestinian viabil. În schimb a continuat să-și extindă coloniile din Cisiordania, indicându-și astfel dorința persistentă de a-i deposeda pe palestinieni și de ultima bucățică de teritoriu.

Actualul război a confirmat cele mai profunde temeri ale palestinienilor. După atacul Hamas din 7 octombrie 2023, apelurile la distrugerea completă a Fâșiei Gaza și omorârea și expulzarea în masă a palestinienilor au devenit o chestiune de rutină în presa israeliană și printre unii membri ai coaliției de guvernare din Israel. Vicepreședintele parlamentului, Nissim Vaturi, a scris pe X: „Acum avem cu toții un țel comun - să ștergem Fâșia Gaza de pe fața pământului”.

Pe 1 noiembrie, ministrul patrimoniului, Amichai Eliyahu, posta: „Nordul Fâșiei Gaza, mai frumos ca niciodată. Totul e aruncat în aer și aplatizat, pur și simplu o plăcere pentru ochi.” Iar, pe 11 noiembrie, ministrul agriculturii Avi Dichter a declarat că „acum efectiv înfăptuim Nakba din Gaza”.

Dacă n-ar fi existat împotrivirea Egiptului și presiunea internațională, e rezonabil să presupunem că Israelul ar fi încercat să împingă populația palestiniană din Fâșia Gaza în deșertul Sinai. În acest moment, conform autorităților sanitare palestiniene [adică Hamas - n.trad.], armata israeliană ar fi omorât peste 31.000 de palestinieni, inclusiv combatanți, dar preponderent civili, și a dislocat din casele lor 85% din populația civilă a Fâșiei - aproape 2 milioane.

Israelienii sunt marcați și ei de propriile traume istorice. Evenimentul fondator al identității evreiești și israeliene moderne este Holocaustul, prin care naziștii au ucis cam 6 milioane de evrei și au șters de pe fața pământului majoritatea comunităților evreiești din Europa.

Apoi, în 1948, palestinienii și aliații lor arabi au depus eforturi concertate de anihilare a statului Israel în curs de constituire și de a-i ucide sau expulza pe toți locuitorii lui evrei. În urma înfrângerii acestora și a înfrângerilor succesive suferite de arabi în războaiele din 1956 și 1967, țările arabe s-au răzbunat distrugându-și propriile comunități evreiești lipsite de apărare. Aproximativ 800.000 de evrei au fost alungați de pe pământurile lor ancestrale de către Egipt, Irak, Siria, Yemen și Libia. Cel puțin jumătate din populația actuală a Israelului e formată din descendenții acelor refugiați evrei din Orientul Mijlociu.

Teama evreilor de asasinat și expulzare nu e doar rezultatul unor astfel de amintiri istorice. Vorbim și de experiențe trăite care constituie parte din rutina zilnică a vieții israelienilor. Fiecare israelian e conștient că el personal poate fi omorât sau răpit în orice zi de către teroriști palestinieni sau alți teroriști islamiști, indiferent că se află în Israel sau călătorește în oricare altă țară din lume.

Atunci când israelienii analizează intențiile palestinienilor, ei conchid că, în cazul în care li s-ar oferi ocazia, palestinienii probabil că i-ar ucide sau expulza pe cei 7 milioane de evrei care trăiesc în prezent între Mediterana și Iordan. Liderii palestinieni și aliații lor de la Teheran până la New York au argumentat în mod repetat că prezența evreilor în teritoriul dintre râu și mare constituie o nedreptate colonială care mai devreme sau mai târziu va trebui să fie „îndreptată”.

Unii ar putea argumenta că „îndreptarea nedreptății” nu înseamnă uciderea ori expulzarea tuturor evreilor israelieni, ci mai degrabă înființarea unui stat palestinian democratic în care evreii vor fi primiți și ei în calitate de cetățeni. Totuși, israelienilor li se pare extrem de dificil de crezut un asemenea scenariu, mai cu seamă când te gândești că nu a existat vreodată pe lume o singură democrație arabă durabilă și când îți aduci aminte de soarta comunităților evreiești din Egipt și Irak.

Evreii au sosit pe malurile Nilului și Eufratului cu cel puțin 1.000 de ani mai înainte ca arabii să cucerească Egiptul și Irakul, în secolul 7 e.n. Nimeni nu ar putea argumenta că comunitățile evreiești de la Cairo și Bagdad ar fi fost vreun implant colonialist recent. Și totuși, după 1948 aceste comunități au fost efectiv șterse de pe fața pământului. Practic nu mai există în niciun stat arab o comunitate evreiască, cu excepțiile a 2.000 de evrei în Maroc și 1.000 în Tunisia. Și, dată fiind istoria recentă de violență dintre evrei și arabi, ce bază ar putea exista pentru a considera că o comunitate evreiască ar putea fi capabilă să supraviețuiască sub o cârmuire palestiniană?

Actualul război a confirmat cele mai profunde temeri ale israelienilor. După ce Israelul s-a retras din Fâșia Gaza, Hamas și alte grupări militante au transformat-o într-o bază militară anume concepută pentru a ataca Israelul. Pe 7 octombrie, teroriștii Hamas au omorât, violat și răpit peste 1.000 de civili israelieni. Comunități întregi au fost distruse sistematic și sute de mii de israelieni au fost nevoiți să se refugieze din casele lor. Dacă o fi existat vreun evreu care încă mai avea speranța că ar putea trăi într-un stat palestinian, ceea ce li s-a întâmplat satelor precum Be’eri și Kfar Aza și participanților la festivalul de muzică Nova a dovedit că o comunitate evreiască nu ar putea supraviețui sub o cârmuire palestiniană nici măcar o singură zi.

Iar modul în care a reacționat la acel masacru lumea musulmană și nu numai le-a alimentat israelienilor teama de exterminare. Chiar mai înainte ca Israelul să fi apucat să-și înceapă bombardamentele și invazia din Fâșia Gaza, numeroase voci au justificat dacă nu chiar au celebrat de-a dreptul uciderea și răpirea civililor israelieni, catalogând masacrul drept un pas în direcția îndreptării nedreptăților istorice. De câte ori manifestanții de la Londra sau New York scandează „De la râu până la mare, Palestina va fi liberă”, israelienii conchid că „ei chiar vor să ne extermine”.

Firește că Hamas, de una singură, nu are capacitatea militară necesară pentru a înfrânge și distruge Israelul. Însă războiul a demonstrat că alianța unor forțe regionale puternice - printre care Hezbollah, mișcarea Houthi și Iranul - care susține Hamasul reprezintă o amenințare existențială pentru Israel.

Ar fi eronat să se pună semnul egalității între situația israelienilor și a palestinienilor. Ei au istorii diferite, trăiesc în condiții diferite și se confruntă cu pericole diferite. Ideea pe care o susține acest articol e că ambele părți au motive întemeiate de a considera că cealaltă parte vrea s-o extermine ori expulzeze cu totul.

În consecință, nu se consideră doar inamici obișnuiți, ci amenințări existențiale care planează permanent deasupra capului. Deloc surprinzător, ambele părți vor să scape de această amenințare. Însă dorința israelienilor de a scăpa de amenințarea existențială a palestinienilor constituie o amenințare existențială la adresa palestinienilor - și vice-versa. Fiindcă se pare că unicul mod de a îndepărta cu totul pericolul este eliminarea completă a taberei opuse.

Tragedia acestui conflict e că problema derivă nu dintr-o paranoia nejustificată, ci dintr-o analiză corectă a situației, și din faptul că fiecare parte își cunoaște mult prea bine propriile intenții și fantezii. Atunci când israelienii și palestinienii își contemplă propriile dorințe întunecate, ei conchid că cealaltă parte are motive din belșug de a se teme de ei și a-i urî. Este o logică diavolească. Fiecare tabără își spune sieși: „Dat fiind ce am vrea noi să le facem lor, e logic ca ei să vrea să scape de noi - și exact acesta e motivul pentru care nu avem de ales și trebuie să scăpăm noi primii de ei.”

Există vreo scăpare din această capcană? Ideal ar fi ca fiecare parte să-și abandoneze fantezia de a o elimina pe cealaltă. O soluție pașnică pentru conflict ar fi fezabilă din punct de vedere tehnic. Există între Mediterana și Iordan spațiu suficient pentru a se construi case, școli, drumuri și spitale pentru toți. Dar poate fi înfăptuită numai dacă fiecare parte e capabilă să își spună sincer că, și, dacă ar deține putere nelimitată și ar avea zero restricții, nu și-ar dori să o expulzeze pe cealaltă.

„Indiferent ce nedreptăți au comis împotriva noastră și ce amenințare încă mai reprezintă pentru noi, noi le respectăm totuși dreptul de a trăi cu demnitate în țara în care s-au născut.” O asemenea transformare profundă a intențiilor nu ar avea cum să nu se manifeste prin fapte și ar dilua în cele din urmă frica și ura, lăsând loc și pentru o pace autentică.

Evident că realizarea unei asemenea schimbări e extrem de dificilă. Dar nu imposibilă. Există deja de ambele părți numeroși indivizi care îi doresc binele celeilalte părți. Dacă numărul lor ar crește, în cele din urmă ar trebui să modifice și politicile colective. Și mai există în regiune o categorie importantă care se simte în mod colectiv ca făcând parte din ambele tabere și nu dorește ca vreuna dintre ele să dispară: cei aproape 2 milioane de cetățeni arabi ai Israelului, care sunt numiți de obicei fie israelieni arabi, fie israelieni palestinieni.

Când Hamas și-a lansat atacul ea spera că acești israelieni palestinieni se vor ridica la luptă împotriva vecinilor lor evrei. Și mulți evrei chiar au fost îngroziți că acest lucru urma să se întâmple. Însă realitatea era alta: în ziua masacrului numeroși cetățeni arabi s-au grăbit să le sară în ajutor vecinilor lor evrei. Unii dintre ei chiar au fost uciși de Hamas în timp ce făceau acest lucru. De exemplu, Abed al-Rahman Alnasarah din Kuseife a fost omorât în timp ce încerca să salveze supraviețuitori de la festivalul Nova, iar Awad Darawshe din Iksal a fost ucis în timp ce îngrijea evrei răniți.

În fiecare zi care a trecut de atunci, în ciuda ostilității multor evrei, inclusiv a unor miniștri, israelienii arabi au continuat să-și servească țara în instituțiile ei, de la spitale până la sediul guvernului. Cei mai cunoscuți doi politicieni israelieni palestinieni, Ayman Odeh de la partidul Hadash și Mansour Abbas de la partidul islamist Lista Arabă Unită, au condamnat fără ezitare masacrul și au cerut tuturor părților să lase jos armele și să negocieze pacea. Evreii ar trebui să știe de acum că israelienii arabi nu au fantezii despre ziua în care în sfârșit vor putea să-i ucidă ori expulza pe toți evreii dintre Mediterana și Iordan.

Indiferent cât de greu ne-ar fi nouă, celorlalți, să ne schimbăm intențiile, vestea bună e că acesta e un lucru pe care fiecare dintre părți - ba chiar fiecare individ în parte - e capabilă să-l realizeze pe cont propriu. Nu prea putem controla intențiile altora, dar ar trebui să fim capabili să ne răzgândim noi. Chiar și cititorii acestui articol care nu sunt nici israelieni și nici palestinieni pot medita la propriile dorințe - dacă le vor binele ambelor părți sau dacă nutresc speranța că una dintre ele pur și simplu va dispărea de pe fața pământului.

Sursa: RADOR RADIO ROMÂNIA