În una dintre ultimele zile ale lui iunie 1914 într-o garnizoană izolată de la frontiera Imperiului Habsburgic a sosit o telegramă. Ea nu conținea decât o singură propoziție, scrisă cu majuscule: ”SE ZVONEȘTE MOȘTENITORUL TRONULUI ASASINAT LA SARAJEVO”, notează Ivan Krîstev (politolog, președinte al Centre for Liberal Strategies din Sofia) și Mark Leonard (co-fondator și director al European Council on Foreign Relations), într-un editorial Foreign Policy.

Într-un moment de stupefacție, unul dintre ofițerii imperiali, contele Lajos Batthyany, a început în mod inexplicabil să vorbească în limba sa maternă, maghiara, cu compatrioții săi despre moartea arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului și totodată un personaj perceput ca fiindu-le mai favorabil slavilor. Locotenentul Josip Jelacich von Buzim, un sloven de felul său suspicios față de unguri - în mod special erau suspectați că nu sunt loiali tronului -, a insistat ca discuția să continue în limba uzuală, germana.

”Atunci o voi spune în germană”, a acceptat contele. ”Suntem de acord, eu și compatrioții mei: putem fi bucuroși că nenorocitul nu mai e”. Acesta a fost sfârșitul Imperiului Habsburgic multietnic - sau cel puțin așa l-a surprins Joseph Roth în romanul său magistral, ”Radetzkymarsch” [”Marșul lui Radetzky”].

Iar experiența habsburgică a fost adesea copiată în UE. Unitatea a fost de obicei prima victimă a crizelor europene. În timpul Războiului din Irak, al crizei zonei euro, al crizei refugiaților, de exemplu, UE s-a fragmentat rapid în diverse tabere politice și facțiuni de țări.

Președintele rus Vladimir Putin avea motive întemeiate pentru a-și imagina că același lucru urma să se întâmple și în ziua în care armata lui a invadat Ucraina. Războiul reprezenta o amenințare existențială pentru vecinii Ucrainei, precum Estonia ori Polonia, și concomitent un conflict îndepărtat pentru portughezi sau spanioli. Dependența energetică a Europei de Rusia făcea din confruntarea cu Moscova un exercițiu extrem de costisitor - într-un moment în care societățile europene treceau prin vremuri economice dificile.

Și, în orice caz, europenii poate că au vise comune, însă coșmarurile lor sunt strict naționale. Ascensiunea sentimentelor anti-germane în primele săptămâni de război ne oferă o mostră despre cum ar fi putut să arate un scenariu din iad.

Dar, după un an de război, putem afirma că Kremlinul s-a înșelat. Un sondaj realizat recent de European Council on Foreign Relations demonstrează că, în ciuda așteptărilor, opiniile publicului european referitoare la război sunt convergente, iar nu divergente. Comparativ cu mai 2022, ideea că războiul trebuie să se încheie cât mai curând cu putință, chiar dacă acest lucru presupune ca Ucraina să-i cedeze teritorii Rusiei, nu mai este atât de răspândită printre europeni. Din contră, ideea opusă - aceea că Ucraina trebuie să-și recupereze toate teritoriile, chiar dacă acest lucru presupune prelungirea conflictului - e predominantă acum, în medie, în Europa și în cinci din cele 10 țări incluse în sondaj, inclusiv Franța. Europenii au, totodată, o percepție mai bună despre puterea europenilor și americanilor - și mulți văd acum Rusia mai slabă decât o considerau anterior.

Motivele susținerii mai mari pentru Kiev diferă probabil de la țară la țară, dar există cel puțin patru factori cu importanță crucială. Din perspectiva morală, strategia distrugerii în masă adoptată de Putin a indignat o majoritate a europenilor. Victoriile armatei ucrainene din vară și toamnă i-au convins pe mulți că Kievul e capabil să câștige războiul. Iarna caldă și gestionarea cu succes a crizei energetice de către guvernele europene au întărit sentimentul că UE e mai puternică decât s-ar fi crezut. Iar hotărârea președintelui american Joe Biden de a face orice e necesar pentru a nu-i permite Rusiei să câștige e un alt factor crucial care explică noua poziție adoptată de europeni față de război.

Însă războiul a determinat și o mai puțin vizibilă însă esențială realiniere în politica internă a multor țări europene. O vom spune pe șleau: războiul i-a reconciliat pe mulți naționaliști europeni cu ideea unei UE mai puternice și mai unite, și în același timp i-a forțat pe mulți liberali pro-UE să descopere forța mobilizatoare a naționalismului anti-imperial.

Premierul italian Giorgia Meloni și partidul ei, Frații Italiei, sunt cel mai bun exemplu al primei tendințe. Până foarte de curând, extrema dreaptă italiană considera că UE e cea mai mare amenințare la adresa suveranității și identității Italiei. Ei au flirtat cu părăsirea zonei euro, ba chiar și a UE. Însă astăzi ei văd Bruxelles-ul ca pe un aliat valoros pentru apărarea suveranității Italiei de superputeri precum China și Rusia sau de amenințări care ignoră frontierele, precum Covid-19.

De cealaltă parte a spectrului politic, cele mai multe forțe liberale, cosmopolite, pro-UE au fost inspirate de lupta pentru supraviețuire a Ucrainei și își revizuiesc poziția cu privire la naționalism și cheltuielile militare. Examinând pozițiile membrilor de partid se poate observa o convergență incredibilă a naționaliștilor și liberalilor în raport cu războiul.

Procentul de simpatizanți ai președintelui liberal francez Emmanuel Macron care cred că numai o victorie militară a Ucrainei poate aduce o pace durabilă este identic cu procentul simpatizanților partidului polonez de extrema dreaptă Lege și Justiție care cred același lucru.

Concomitent, Verzii germani, partidul care întruchipează cel mai bine tradiția pacifistă a țării, nu sunt cu mult în urma LREM și PiS.

Dar cel mai interesant e faptul că cei mai mari susținători ai luptei Ucrainei sunt birocrații de la Bruxelles. Confruntată cu agresiunea lui Putin, președinta Comisiei Europene Ursula von der Leyen a aderat la lupta pentru supraviețuire a Ucrainei ca și cum ar fi a ei. Ea este cea care a insistat să se folosească fonduri europene pentru a se achiziționa arme pentru Kiev. Ea a pledat pentru ca Ucrainei să i se ofere perspectiva aderării la UE. Acesta ar putea fi cel mai inedit act de fuziune politică: mariajul dintre militarismul etno-naționalist presupus de lupta pentru supraviețuire a Kievului cu procedurile juridice, post-naționale, ale UE.

Dacă în 2013-14 manifestațiile Maidan de la Kiev încercau să obțină o legitimitate fluturând steagul UE, acum capitalele europene își descoperă un nou sentiment al scopului și legitimității înfășurându-se în drapelul ucrainean. Bruxelles-ul anti-naționalist a ajuns deodată să fie fascinat de forța naționalismului civic. Venerându-l pe conducătorul Ucrainei, liberalii europeni s-au rupt de aforismul post-naționalist al dramaturgului Bertolt Brecht: ”Nefericit pământul ce duce lipsă de eroi”.

Trebuie admis totuși că reconcilierea dintre naționaliști și liberali era deja vizibilă din timpul pandemiei, când liberalii n-au ezitat să închidă granițele, în vreme ce naționaliștii aflați la putere au realizat că a gestiona pandemia înseamnă a avea grijă de toți cei care s-a întâmplat să fie în interiorul granițelor țării, indiferent unde se vor fi născut. Însă naționaliștii polonezi, primind cu brațele deschise milioane de ucraineni, au fost probabil, mai mult decât oricare alții, cei care au forțat deopotrivă dreapta și stânga să-și ajusteze viziunea la epoca lui Putin.

Dar, chiar dacă unitatea europeană realizată în decursul acestui ultim an este remarcabilă, ea nu poate fi considerată ca atare. Ea poate fi erodată de dispariția oricăreia dintre tendințele care au favorizat solidaritatea europeană: o contraofensivă rusească de succes, costuri mai mari ale traiului zilnic ori ale găzduirii ucrainenilor (teama dominantă acum în Italia, Germania și Franța).

Cea mai mare amenințare la adresa acestui nou mariaj dintre naționaliști și cosmopoliți vine însă din afara UE. Ironia sorții face ca ea să fie mai puțin legată de Moscova și mai mult de Washington. Unul dintre efectele importante ale războiului este că el a expus dependența Europei de umbrela de securitate a Americii. Dar, dacă în SUA pare că ambele partide sunt de acord în privința confruntării cu China, în privința Rusiei riscul unei scindări e real. Fostul președinte american Donald Trump tinde să considere războiul lui Putin drept războiul lui Biden. Disponibilitatea lui de a sacrifica Ucraina poate provoca o modificare majoră nu numai în modul în care privesc europenii viitorul războiului, ba chiar și în modul în care văd ei viitorul UE.

Dacă Trump va reuși să devină liderul unui partid anti-război, am putea asista la o inversare rapidă a convergenței din politica externă între liberalii și naționaliștii europeni. Unitatea europeană a supraviețuit în fața armatei ruse, dar va putea ea oare să-i țină piept politicii americane?, se întreabă cei doi experți.

Sursa: RADOR/Foreign Policy