Da, deficiențele democratice se manifestă similar prin toată lumea, dar e hazardat să dai de înțeles că evenimentele recente de la Seul și Paris, alegerea lui Trump și consolidarea partidelor de extrema dreaptă au aceleași cauze fundamentale.

Construcția Catedralei Notre Dame din Paris a început în 1163. A fost finalizată în 1345, sub regele Filip VI „Norocosul” și, în urma unui incendiu din 2019, a fost redeschisă sâmbătă de către președintele Emmanuel Macron I „Ghinionistul”. Sau, dacă chiar vrem să fim răutăcioși: de cocoșatul politic de la Notre Dame, comentează publicația israeliană Haaretz.

Notre Dame a fost inaugurată cu șase ani înainte de izbucnirea Războiului de 100 de ani (care în realitate a durat 116) dintre Franța și Anglia. În cei 679 de ani scurși de la deschiderea catedralei, această minune arhitectonică de pe Île de la Cité a asistat falnică la evenimente istorice epocale.

Lista acestora e lungă: războaie, domnia lui Ludovic XIV, acel „Grand Siècle” al hegemoniei franceze din secolul 17, Revoluția Franceză din 1789 - adică fundația democrației moderne -, Prima Republică (1792-1804), imperiul lui Napoleon, Restaurația Bourbonilor, Comuna din Paris din 1871 în cursul războiului franco-prusac, Primul Război Mondial, ocupația nazistă și regimul de la Vichy în cel de-Al Doilea Război Mondial, eliberarea de către Aliați în 1944 și venirea lui Charles de Gaulle, precum și întemeierea celei de-A Cincea Republici în 1958.

Ce n-a văzut vreodată Notre Dame în acei 679 de ani de istorie franceză e un guvern fără majoritatea parlamentară prăbușindu-se după numai trei luni în urma unei moțiuni de cenzură votate cot la cot de extrema dreaptă și extrema stângă, care a propulsat Franța în pragul disfuncției politice.

Inevitabilitatea prăbușirii guvernului francez a devenit limpede ca ziua încă de când Michel Barnier a fost însărcinat de Macron să formeze un cabinet fără majoritate parlamentară. Aroganța cu care Macron distruge A Cincea Republică, oricum fragilă, e uluitoare. Francezii au chiar un cuvânt pentru ea: „l'orgueil”, adică o combinație între hybris și trufie.

În vară, când Macron a convocat alegeri generale, el trebuie să fi fost conștient la ce vor duce. Le Monde scria miercuri într-un text de opinie că „Barnier și Macron refuză să creadă că guvernul va fi răsturnat”. Săptămânalul The Economist avea deja joi pe prima pagină o caricatură cu un panou de afișaj din Paris pe care apare alt cuvânt din cinci litere: „MERDE!”

Declinul lui Macron și slăbiciunea Franței sunt indicii importante ale unui tablou mai amplu. Europei îi lipsește în prezent un centru gravitațional al conducerii, tocmai când la Casa Albă e pe cale să sosească Donald Trump, dezinteresat de NATO, ostil Ucrainei și admirându-l pe Vladimir Putin. Cu fosta cancelară Angela Merkel la pensie, Germania, care oricum e reticentă să ducă o politică externă foarte activă, trece prin probleme politice și e așteptată la urne în februarie.

Dincolo de Canal, Britania e stabilă, dar s-a retras din UE, pe când la extrema opusă, în România, o marionetă de-a lui Putin a candidat la președinție. Iar acum Franța e pândită de o instabilitate politică paralizantă.

La 9.000 de kilometri de Paris, la Seul, președintele sud-coreean a încercat marțea trecută să uzurpe puterea prin proclamarea legii marțiale, o decizie anulată șase ori mai târziu la presiunea masivă a opoziției politice și populației. Cuvintele „lege marțială” și posibilitatea unei dictaturi militare au reaprins cele mai rele temeri ale sud-coreenilor, care au mai trecut prin așa ceva în anii '70, dar mai ales în anii '80. Yoon Suk Yeol a proclamat legea marțială, dar parlamentul s-a mobilizat rapid și a votat cu 190-0 declararea respectivului decret drept neconstituțional.

Pentru mulți a fost o surpriză, chiar și cu natura foarte combativă a politicii sud-coreene și cu faptul că, la fel ca Macron, Yoon nu are o majoritate parlamentară. Coreea de Sud e considerată o superputere cu o considerabilă influență non-militară; ea produce automobile, cosmetice, programe TV, muzică și filme care sunt exportate în volum mare și consumate cu entuziasm. Însă țara se confruntă acum cu un cost al vieții de zi cu zi intolerabil (ca în Israel, dar nu ca în Franța și SUA), cu inegalitatea extremă (ca în Israel și SUA), cu îmbătrânirea populației și cu cea mai mică natalitate din lume.

Exact ca în Franța, opoziția sud-coreeană deține majoritatea parlamentară, lăsându-l pe Yoon fără un guvern funcțional. Din acest motiv el a catalogat parlamentul drept „un monstru care distruge” democrația, acuzând opoziția liberal-democratică de manipularea bugetului și ajutarea Phenianului să submineze Sudul.

Generalul Chun Doo-hwan a executat un puci în mai 1980, a impus legea marțială, a scos activitatea politică în afara legii și a ucis peste 200 de protestatari în orașul Gwangju din sud-vest. A urmat un deceniu de dictatură militară, până în anii '90.

În Israel e exact pe dos: opoziția e neputincioasă în vreme ce un premier aspirant la calitatea de conducător autoritar acuză armata că l-a păcălit în legătură cu evenimente de dinainte și de după 7 octombrie 2023 [masacrul comis de teroriștii palestinieni islamiști - n.trad.]. Yoon credea că armata e soluția. Netanyahu - ca și Trump - o vede ca parte a „statului paralel” [„deep state”, aici mai degrabă în sensul de birocrație apolitică înrădăcinată care-i conferă sistemului inerție - n.trad.] care-l împiedică pe conducător să guverneze țara cum crede el de cuviință - în cazurile de față, ca un autocrat executiv cu putere nelimitată, nestânjenit de mecanisme de control și echilibru.

Tot așa gândea și Yoon. Macron nu, cum nu gândește nici Elena Lasconi, șefa unui partid de centru din România. Așadar, de ce suntem atunci băgați cu toții în aceeași oală, ca și cum toate democrațiile se confruntă cu aceeași problemă? Coreea de Sud și România nu au tradițiile democratice pe care le au Franța și SUA. Pe de altă parte, nici Coreea și nici România nu au problemele cu imigrația pe care le au Franța și SUA.

Faptul că democrația liberală se află acum într-un declin existențial, incapabilă să abordeze eficient problemele socio-economice și culturale actuale, este ideea prevalentă a ultimilor ani. La modă este să deplângi sfârșitul democrației și ascensiunea unor regimuri iliberale, cvasi-autoritare și deplin autoritare precum cele din Turcia, Ungaria și, până de curând, Polonia.

Democrațiile sunt vulnerabile tocmai pentru că sunt liberale - sună argumentul acestui curent. Liberalismul este criticat în esență pentru că suferă de o boală politică autoimună: înseși acele valori care-i sunt inerente îl fac vulnerabil la un populism de dreapta învrăjbitor, naționalist, demagogic, bazat pe dezinformare, cinic și anarhic. E valabil în cazurile SUA, Franța, Israel, Italia, România și nu numai.

O parte a acestui fenomen e organică, expunând probleme precum inegalitatea perpetuă, politici de imigrație eșuate și pierderea încrederii în guvernarea și instituțiile democratice.

O altă parte e rezultatul inevitabil al expansiunii accelerate a „rețelelor sociale”, a căror denumire a ajuns deja improprie; ele au dat în metastază între timp, devenind niște generatoare abjecte de teorii ale conspirației, anti-realități și minciuni flagrante.

Aici pot interveni și factori externi - vezi atacurile cibernetice ale Rusiei contra României, și nu numai. Dar sunt și elemente organice legate de acele neliniști socio-economice și culturale care-și găsesc refugiu în populismul naționalist.

Oricum ar fi, e îndoielnic că poate exista un fundament pentru a se trage o singură concluzie general valabilă pentru toate maladiile democrației liberale.

Uneori concluziile generale referitoare la slăbiciunile democrațiilor liberale și provocările insurmontabile cu care se confruntă ele pot părea alarmant de perspicace, dar nu sunt. Sunt mai degrabă sentințe analitice aplicate unor realități politice indigene, foarte diferite unele de altele.Da, există și numitori comuni și, da, democrația liberală are deficiențe inerente care se manifestă în moduri similare pe tot globul. Dar e hazardat să discernem un tipar acolo unde probele referitoare la existența unuia sunt subțiri.

Cu siguranță există un sentiment puternic de ostilitate la adresa forțelor de guvernare în SUA, Franța, Canada, Germania, Israel și, până la alegerile din iulie, în Regatul Unit. Ceea ce nu înseamnă că evenimentele din Coreea de Sud și Franța, realegerea lui Trump și consolidarea partidelor de extrema dreaptă au cu toate aceleași cauze fundamentale.

Are logică să conchizi că există o criză structurală și necontrolabilă a democrațiilor, însă problemele aferente fiecărui caz e clar că nu sunt identice. Nu există absolut nici o probă cum că democrațiile non-liberale sunt mai eficiente ori că populația lor e mai fericită și mai prosperă. Uitați-vă la China, Rusia, Belarus sau Iran dacă vi se pare că Franța sau Coreea de Sud trec prin vremuri dificile, conchide Alon Pinkas.

Sursa: RADOR RADIO ROMÂNIA