Finalul lunii iulie a fost marcat de o zguduitoare anchetă jurnalistică realizată de Snoop, care a ridicat pentru prima dată, în mod serios, problema hărțuirii și a violențelor sexuale în campusul universitar românesc. Un campus adesea prizonier al militantismului politic, dar și al unui model de gândire construit într-un Weltanchauung pravoslavnic masculinist, în care femeia este un obiect estetic, de posedat, într-o economie a lui „a avea”. De altfel, sunt cunoscute frecventele „glumițe” cu referință sexuală și sexistă din cultură organizațională universitară (și nu numai!) despre studente dar și despre cadrele didactice femei care iau examenele și promovează  trecând prin „canapea”.

Dacă saga morală și juridică universitară a hărțuirii sexuale a ținut „capul de afiș” preț de o „ploaie de vară”, nu este mai puțin semnificativ faptul că problema rămâne deschisă și cere o acțiune nu numai a societății civile dar, în primul rând, a politicienilor, prin inițierea unor proiecte de politici publice, care să asaneze nu numai universitatea, dar și societatea de acest flagel. Răspunsul juridic este evident necesar, dar nu și suficient. Tăcerea politicului, care se justifică prin facilul „Să lăsăm justiția să-și facă treaba!”, marchează, se pare, începutul „căderii în uitare” a chestiunii. 

Chiar dacă acum „se tace” politic despre hărțuirea sexuală, subiectul nu s-a pierdut încă în actualitatea efemeră marcată de infobezitate și revine în spațiul religios neoprotestant. Finalul lunii august aduce în atenția publicurilor de credincioși, a instituțiilor religioase și celor guvernamentale un caz de abuz sexual, pe cale să suscite o emoție populară pregnantă în mediul religios (afectat și el de politizare!). Câteva platforme religioase media neoprotestante au lansat recent apeluri care vizează strângerea de mărturii în vederea denunțării abuzurilor sexuale practicate de Daniel Țecu, o figura sulfuroasă a mediului atât politic dar și religios adventist din diaspora și România.

Țecu, fost candidat al Partidului Mișcarea Populară (PMP) pentru Senatul României în circumscripția Diaspora , fost consul al României în Uruguay, lider al unei asociații diasporice din Spania, Federația de asociații ale românilor din Europa (FADERE), este un personaj controversat, despre care presa mainstream din România și diaspora a mai scris, dar cu referire la afaceri suspecte din fonduri publice, mici escrocherii și „mezalianțe” politice. Daniel Țecu este un fel de „băiat bun la toate”, apropiat al fostului președinte Traian Băsescu, căruia i-a promis atunci, între altele, voturile adventiștilor de ziua a șaptea, adică ale cultului neoprotestant cu o diasporă importantă foarte activă asociativ și care formează ceea ce Traian Băsescu însuși a numit recent, în explicația sa despre mecanismul de funcționare a votului în perioadele electorale, „bazinul adventist de vot”.

După eșecurile politice cu PMP-ul, Daniel Țecu devine un traseit clasic al politicii (de altfel, nu a avut niciodată o carieră profesională, o meserie anume). Oportunitatea și impostura fiind singura sa platformă și profesiune de credință politică. După obținerea unui post de consul în Uruguay sub guvernarea Dăncilă devine un abonat permanent la fondurile Departamentului Pentru Românii de Pretutindeni (DPRP), adică la banii publici din România. În fapt, un organizator de evenimente mediocre, concerte religioase, tabere de muzică și poezie, un gospel politic de tip bas étage, cu sprijinul logistic al bisericilor adventiste de ziua a Șaptea din diaspora spaniolă, comunități religioase românești afiliate la biserica adventistă de ziua a șaptea spaniolă, unde invită constant oamenii politici ai zilei, adică „puterea” în exercițiu, aflată în deplasări de campanie electorală. Aceeași politicieni, din tandemul PNL-PSD „prezentați” și în bisericile adventiste din România de către conducerea cultului, utilizând cu predilecție aceeași formulă, a concertului religios (a se vedea link mai sus).

Însă, actualitatea legată de Daniel Țecu nu este numai cea de traseit politic mediocru, care instrumentalizează mediul religios pentru a parveni politic în anul de „grație electorală” 2024, ci, implicarea sa în scandaluri de abuz sexual recurent, exercitat asupra tinerelor și femeilor care au participat la evenimentele organizate în diaspora spaniolă în biserica adventistă, cu participarea financiară a DPRP. Este, în fapt, efectul de bumerang în mediul religios neoprotestant al denunțării publice a hărțuirilor sexuale din SNSPA. Diverse platforme media religioase neoprotestante independente au documentat existența unei serii de acțiuni în justiție în Spania, făcute de victimele abuzate la aceste evenimente religioase organizate de Daniel Țecu. DPRP a fost, de asemenea, sesizat în aceste zile de către victime cu privire la plângerile penale pentru agresiune sexuală, formulate de ele în conformitate cu art. 178, 180.5, 172 și 277 din Codul Penal Spaniol, în cadrul evenimentelor organizate de Daniel Țecu din fondurile publice ale programelor de finanțare ale DPRP. De asemenea, instituțiile Statului român au fost informate de victime și de antecedentele lui Daniel Țecu în ceea ce privește fraudarea fondurilor publice primite pentru activități sociale și culturale. De pildă, Primăria Madridului i-a cerut înapoierea integrală a banilor pe care aceasta le acordase lui Daniel Țecu, după ce autoritățile madrilene au aflat că sumele respective (500.000 de euro) au fost utilizate în interes personal, în campania partidului de care era apropiat în 2009. În fine, sunt formulate suspiciuni în legătură cu anumite comportamente cu tentă sexuală care ar fi fost exercitate asupra minorelor, în cadrul acelorași evenimente organizate în Spania, în mod deosebit între 2023 și 2024.

Dincolo de acest caz particular, problema violențelor sexuale în mediul religios este un adevărat călcai al lui Ahile pentru victime, dar și o cutie a Pandorei, pentru agresori și liderii bisericilor, și aceasta, mai ales când sunt prinși între militantismul politic și impostura spirituală facilă. Sunt trei mari puncte nevralgice, cu specificitățile lor, atât în raport cu victimele cât și cu agresorii, care pot explica diferențele față de mediul secular, laic, mirean precum și puternica omerta atunci când vine vorba despre denunțarea publică și interesul actorilor societăți civile și politici din România pentru a ridica voalul de pe o problemă foarte puțin explorată.

Mai întâi, dacă abuzurile sunt abundent denunțare în și de către Biserica Catolică de câțiva ani buni, nu este cazul bisericilor neoprotestante și ortodoxe, care nu sunt protejate deloc de acest rău. În ciuda faptului că tot mai multe persoane cunosc pe cineva din familia lor sau apropiați care au suferit o violență sexuală, a vorbi în mod public despre aceasta este încă un tabu. Cercetările în cazul bisericilor protestante și neoprotestante, arată chiar faptul că, de cele mai multe ori, atacul este comis de o persoană cunoscută victimei, o rudă, un conducător spiritual, un membru al familiei, o persoană publică din mediul religios, care profită de încrederea pe care victima i-o acordă pentru a dobândi o anumită putere asupra ei. Exact profilul cazului de față. Un membru al cultului adventist, foarte cunoscut, cu „aparențe” bune, care este considerat un om de „putere”, al „puterii” și „cu puterea”.

În al doilea rând, influența spirituală degenerează în violență sexuală. Altfel spus, violența spirituală este foarte aproape de violența sexuală. Aceleași rapoarte ale comitetelor de etică ale diverselor biserici confesionale creștine neoprotestante documentează acest fapt. De pildă, sunt citate exemple de femei abuzate de pastorii lor pentru că au exercitat în prealabil o violență spirituală. Într-unul dintre exemplele germane ale raportului, o femeie abuzată de pastorul ei spune: „El predică minunat, îmi explică Biblia, Îl face pe Dumnezeu aproape de mine”. Este nu numai cazul pastorilor dar și al laicilor care, în bisericile neoprotestante, dat fiind modul lor de organizare și doctrina care le conferă un statut și o putere simbolică în comunitate echivalentă cu cea a pastorului, au o influență spirituală ce degenerează în abuz sexual. Cazul Țecu citat aici corespunde exact acestui patern.

În fine, funcționarea comunităților religioase neprotestante (inclusiv cea adventistă ) se bazează pe omerta, pe principiul „spălării rufelor în familie”. Denunțarea publică are imediat efecte negative asupra victimei fiind marginalizată de comunitate. Victimei i se retrage încrederea, de cele mai multe ori abuzatorul fiind "reabilitat” de dragul „păcii comunitare”. Funcționarea sistemică este valabilă și în cazul citat. Denunțul public pe platformele mediatice neoprotestante sancționează victimele, mulți credincioși fiind partizanii rezolvării problemelor în spațiul semi-închis al cultului.

Aceste aspecte, dar și altele, caracteristice comunităților religioase, fac aproape imposibil demersul lansatorilor de alertă de a trage un semnal de alarmă public asupra acestui flagel și demersul victimelor de a depune mărturie publică despre violențele sexuale suferite. De aceea, un astfel de eveniment de denunțare publică a abuzului sexual într-o comunitate religioasă, survenit în siajul anchetelor documentate în universitatea românească și încurajat de acestea, poate fi un studiu de caz exemplar dar și un simbol al lustrației care să confere încredere victimelor să iasă de sub influență violenței spirituale, a șantajului marginalizării și a tabuurilor cultivate cu grijă în aceste comunități, adevărate adăposturi pentru predatorii sexuali. De asemenea, un astfel de caz ar putea fi revelator pentru nevoia ca bisericile neoprotestante (dar și cea ortodoxă deloc scutită de această plagă) să instituie Comisii de etică și societate capabile să asume nu numai un rol de mediator moral și juridic, dar mai ales să securizeze mediul religios și practica unei spiritualități individuale și colective sănătoase.

În caz contrar, comunitățile creștine vor rămâne doar locul predilect de adăpostire al agresorilor, iar liderii și credincioșii lor complici la crimă în numele unei iertări divine, distribuite unilateral și preferențial de om. Și aceasta, dincolo de emoția publică, de acoperirea mediatică, preț de o furtună estivală într-un pahar cu apă.