Scientismul

Scientismul, chiar dacă nu astfel numit, trebuia să explice totul. În orice caz, religia nu era agreată. Totuși, știința nu reușește nici astăzi să-mi răspundă la întrebările copilăriei: de unde vin, unde merg, care e rostul vieții? 

Dacă știința nu poate, atunci cine? Treptat, am ajuns să relativizez și eu, ca profan, căutând sensul cuvintelor lui Einstein: „știința fără religie este șchioapă, religia fără știință este oarbă”.

Azi, de când Chat GPT pare să fi stârnit o revoluție, am auzit tot felul de păreri despre inteligența artificială (IA), de parcă ar fi izbucnit așa, peste noapte, ca o pandemie, ca războiul din Ucraina.

Până recent nu exista inteligență artificială?

De la oameni de știință până la patroni de fotbal sau chiar foști pușcăriași (poate fi vorba de președintele Braziliei) își spun părerea. Personal, simt un brânci: dă-te, moșule, la o parte, că habar n-ai, aici vorbim de inteligență artificială!

De-ar fi să bagatelizez in extremis, îmi rezonează a onomatopee zoologică (ia!), dar, fără a mă considera expert (nici măcar pușcăriaș n-am fost), îmi spun și eu părerea, ca baba la concursul de miss. De la bun început vă spun secretul lui Polichinelle: IA n-a venit peste noapte, ca un răsărit de lună albastră, sau ca un răget de asin, ci s-a clocit decenii de-a rândul, dacă nu chiar secole.

Ei, da, aici suntem! Încerc să înțeleg. Știința în care eram îndemnat în copilărie să cred a ajuns la stadiul inteligenței artificiale, al acelui „scientism” în care știința ar vrea să explice tot. Dar la mintea mea, știința pare să se contrazică pe ea însăși. Să o luăm treptat.

Einstein considera omul de știință un pur filosof

Apoi s-a declarat că filosofia a murit, că filosofii nu au luat știința suficient în serios și, ca atare, filosofia nu mai e relevantă. Dacă filosofia a murit, nici omul de știință nu mai există?

Simțim limitele rațiunii. Revin la copilărie și îmi repet întrebarea: de unde vin, unde merg, care e sensul vieții? Ce răspuns ne dă religia?În timp ce știința analizează fiecare lucru în parte, cu migală, religia le asamblează, să le dea un sens împreună.

Românii se declară credincioși în proporție de cel puțin 85 %, deci nu mi-e greu să mă situez de partea religioșilor, să cred într-o ființă supremă, adică să mă declar deist. În momentul acela, mi se va aduce în față Aldous Huxley, cu sentimentele sale opuse dumnezeirii, sau pur și simplu cu naturalismul ca atare.

După mine, care am trăit aproape patru decenii într-un regim ateu, dezintegrarea acelui regim a venit tocmai din faptul că ne obliga să-l ascundem pe Dumnezeu în noi. Ne rugam în gând, ne făceam cruce cu limba în cerul gurii. Dar să nu divaghez, că vorbim despre IA.

Științific, atunci trebuie să analizez obiectul, separat: IA. Artificialul devine deja real, din moment ce vorbim despre ceva existent. Computere extraordinare, baze de date imense, aplicații ce ne depășesc înțelegerea și altele asemenea sunt reale, nu artificiale. Totuși, toate au cerut și cer inteligență umană, spre a se naște.

IA poate avea, cel puțin în accepțiunea mea, două sensuri: strict și larg

În sens strict, văd IA ca un instrument extrem de util vieții. Să luăm un caz din medicină, direct legat de viața omului. La nivel global, prin computere puternice se stochează date despre un anumit gen de boală și rezultatele diverselor metode de tratare.

Medicul unui pacient diagnosticat cu acea boală, dacă are acces la baza de date globale cu miliarde de cazuri, află instantaneu metoda cu rezultatele cele mai bune. Se sfătuiește cu o comisie și o aplică.

Nicio minte de medic nu putea să facă acea opțiune, fără ajutorul bazei de date. În sens strict, s-a apelat la inteligența artificială, extrem de benefică, chiar salvatoare. Să luăm un alt exemplu de IT în sens strict.

Telefonul mobil îmi dă reclame despre îngrijirea ochilor

De ce? Pentru că am vorbit de multe ori despre problemele pe care le am cu ochii. IA știe care-mi sunt problemele, deficiențele, preferințele. E bine, sau rău?

Sigur, în principal e vorba de reclame comerciale, care anticipează ce ar putea să mă intereseze. Acest exemplu duce cu gândul la ceea ce se numește capitalismul de supraveghere. Operatorii economici își caută clienții prin inteligența artificială în sens strict. E rău, e bine?

Dacă prin „1984” Orwell condamna supravegherea oamenilor de către fratele mai mare, statul, acum fratele mai mare este corporativismul global. Firmele folosesc datele personale fără permisiunea noastră și le vând terților interesați pentru sume fabuloase. Mult mai sofisticat, mecanismul implică uneori generozitate, bunăvoință, caritate. Spre a-și dezvolta și demonstra teoriile, unii medici, rar deocamdată, oferă servicii gratuite de screening sau examinare preventivă, spre a cerceta anumite boli.

Rezultatele intră în baza lor de date, care, cu cât e mai bogată, cu atât mai comprehensivă și utilă. Pacientul e mulțumit cu testul gratuit, iar doctorul cu cobaiul gratuit. Aceasta este tot IA în sens strict. Prin baza de date pe care și-o acumulează, medicul devine mai inteligent, în mod artificial, eventual în vederea unui studiu doctoral.

Statul chinez colectează date despre indivizi, nu doar prin identificare facială, dar și prin alte metode tot mai sofisticate. Este bine pentru respectul legii și al ordinii sociale, atâta timp cât proprietarii datelor nu le folosesc în alte scopuri, decât identificarea răufăcătorilor și securitatea individului onest.

În Occident se întâmplă ceva asemănător, dar la nivel corporatist. Scopurile colectării de date pot fi sofisticate, atât pentru statul autocratic, cât și pentru corporații sau unele instituții din statele democrate. Întrebarea este cât sacrificăm din intimitate de dragul securității. Recent, când un polițist de circulație m-a oprit pentru depășirea vitezei, mi-am dat seama că în aparatul lui avea toate datele despre permisul meu de conducere.

Dacă acolo au găsit anul obținerii, punctele de penalizare etc., cu siguranță au și o bază cu date despre posesorul permisului. Apoi, cu siguranță datele mele apar în mai multe locuri, cum este fiscul, sau banca la care am cont, sau casa de pensii. Dacă vreau un credit, banca știe totul despre mine. Întreaga viață îmi este înregistrată, ca să avem o societate sănătoasă.

Multe baze de date știu mai multe despre mine decât știu eu

Odată, m-am întors la o farmacie după ce cumpărasem ceva, să întreb dacă nu mi-a căzut o hârtie din portmoneu. Amabilă, farmacista m-a rugat să aștept puțin, până a verificat înregistrarea de pe camerele de supraveghere.

La intersecția Bd. Coposu colț cu Sf. Vineri au început să crească, pe vârful blocurilor, un soi de ciuperci negre, dar ce spun ciuperci, verze mari. Nu e artă stradală sau grafitti, nici realitate virtuală, e realitate pură: camere negre de luat vederi, de dimensiunea verzelor.

Nu deranjează, au deranjat doar când au dat o mulțime de găuri prin blocuri, din tavan în tavan, să tragă cablajele stufoase, ca niște rădăcini de gulii până la pământ. Răsuna cartierul de bârâitul bormașinilor. Sper că în curând, cu ajutorul IA, să se treacă la camere wireless scutind locatarii de poluarea fonică.

Diferența enormă față de China este că datele colectate cu acele gulii nu vor ajunge pe mâna vreunui partid atotputernic, ci la entitatea ce ne apără împotriva pericolelor, folosind inteligența aparaturii, mult peste inteligența unui polițist.

La o altă scară, chiar pe scara de bloc să zicem, când am văzut președintele asociației în fața unei mulțimi de ecrane, inclusiv din lift, m-a cuprins liniștea interioară: hoții n-au nicio șansă!

Gândul mi-a mers mai departe. Să nu mă scarpin undeva, că mă vede! Informația înseamnă inteligență. Informat despre scărpinatul meu, președintele e mai inteligent ca mine. Artificial, pentru că acea inteligență provine din afara creierului natural.

Îmi amintesc de Londra, care acum un deceniu deținea recordul cu cea mai mare densitate a camerelor stradale de supraveghere. Nu știu ce făceau computerele cu toate filmele colectate, pentru că tehnologia devansează factorul etic. Se pot imagina scenarii în care factorul uman le-ar folosi în scopuri diabolice. Acestea ar fi exemple de inteligență artificială în sens strict.

Dar în sens larg?

Literatura științifico-fantastică iubește termenul IA.

Ia omul de pe stradă și îl transformă într-un organism cibernetic, adică cyborg. Cu devotament față de progres și admirație pentru viață, ea ne pregătește pentru condiția post-umană, considerând că suntem doar un stadiu al evoluției. Ne îndeamnă să luăm în serios scenariile fantastice, avertizându-ne că am putea fuziona cu tehnologia și ne-am putea transforma în „cyborgi”.

Din acest punct, cred că revenim la întrebarea copilăriei: de unde vin, unde merg, care-i rostul vieții? Eu personal (nu știu alții cum sunt) găsesc singurul sprijin posibil în credință.

Chestiunea vieții și a morții nu trebuie să mi-o pun. Are grijă Dumnezeu, pe care îl simt cu inima, nu prin rațiune. Știu că există o viață de apoi. Acum, inteligența artificială pare să fie ceva superior omului, de care omul chiar trebuie să se teamă.

Sucește ea mințile oamenilor? Adică e un fel de supraom, de zeu, cu putere de viață și de moarte asupra noastră? Va fi posibil?

Întrebarea mi se pare doar teoretică, dacă rămânem creștini. Tentat să creeze mituri, să personifice, omul ar vrea să facă din IA ceva supranatural. Cred că IA rămâne, totuși, doar un mijloc și nu poate deveni o forță supraomenească. Din antichitate s-a dorit transformarea unor oameni în zei. Parcă unii sugerează azi zeificarea IA. Fenomenul invers îl știm toți creștinii: Dumnezeu s-a transformat în om, prin Iisus.

A decis să fie unul dintre noi. Apoi a murit și a înviat, promițându-ne viața veșnică.

Prezentată uneori ca apocalipsă, IA e greu de acceptat în acest sens de către un creștin, care nu-și pune problema să înțeleagă Universul, să cerceteze ceea ce nu-i de cercetat. În același timp, observăm schimbările produse de IA. Fără panică. Să ne referim o clipă și la altă religie!

Cu bruma de cunoștințe acumulată despre shintoism, îndrăznesc să afirm că și în acea religie cunoașterea este limitată. Fiecare om are un Kami al său, pe care mulți îl simt, îl recunosc, dar nu sunt capabili să-l înțeleagă pe deplin.

Ca religie animistă, potrivit căreia orice în univers are un suflet, shintoismul se apropie de IA, pentru că exprimă dorința de a interacționa cu forțele care depășesc omul, dar care ar putea să-l ajute în ameliorarea traiului. Totuși în final, ca și creștinismul, recunoaște limitele cunoașterii științifice.

La fel ca globalizarea, IA se întâmplă, cu sau fără acordul comentatorilor.

Ea înseamnă provocări și oportunități în același timp, iar cei cu inteligență naturală știu să le folosească în interes propriu. Oare cât contribuie IA la loviturile de stat din Africa, sau la câștigurile imense la burse?

Sau altfel spus: folosirea progreselor științei în scopuri neortodoxe se poate numi inteligență artificială? Ca și virusul informatic al mileniului trei, Apocalipsa inteligenței artificiale (Infocalipsa?), este o amenințare artificială.

Să ne temem de IA, dar nu de cea care ajută la diagnosticarea bolilor, ci de cea care inventează noi arme de distrugere în masă, sau roiuri de drone care să nimicească orașele. Să ne temem de IA când ne filmează pe ascuns sau ne fură datele personale, sau banii din bănci, sau chiar identitatea.

Să ne temem doar de inteligența diabolică, opusă credinței. De altfel, chiar în matricea creștinismului european s-au creat universități de știință. Dacă asociem IA cu știința în general, atunci ar trebui să credem că Universul e inteligibil de la cap la coadă.

Religia însă, nu-mi dă speranța că voi înțelege vreodată Universul, dar îmi dă pacea sufletului. Dacă știința îmi spune că nu voi mai fi nimic după moarte, religia îmi spune că Iisus a dărâmat bariera morții, iar eu, ca om, am șansa mântuirii. Aici este speranța omenirii: reînvierea. Poate simplific prea mult, dar cred că, în timp ce IA dă impresia că a descoperit supraomul, de care ne speriem, credința ne dă pacea interioară și încrederea că sufletul nostru poate trăi veșnic.

Da, cred că asistăm la o „revoluție inteligentă”. Între etică și cibernetică, între Dumnezeu și inteligența artificială răspunsul nerostibil se află în fiecare din noi, acolo unde, fără cuvinte, am intuit, din copilărie, răspunsul propriu la întrebarea: de unde vin, unde merg, ce rost are viața?