Această noțiune este exploatată de anumite puteri, în special de China și Rusia, pentru a slăbi Occidentul, spune el.

Războiul din Ucraina și distrugerea de către Rusia a ordinii internaționale pe Bătrânul Continent a deschis ochii chiar și celor mai complezenți lideri europeni față de Vladimir Putin. Cu un efort de luciditate, călătoria nereușită a lui Emmanuel Macron la Beijing ar trebui și ea să îngroape tema ”păcii chineze”. Rămâne să ne punem întrebări despre ”virtuțile multipolarității”.

În perioada de după Războiul Rece, liderii francezi au devenit apostolii multipolarității, împodobită cu toate virtuțile. Aceasta era o versiune postmodernă a ”concertului puterilor”, care ar fi asigurat o pace îndelungată în Europa. Bazându-se pe Germania, Franța intenționa să conducă o ”putere europeană” pentru a contrabalansa Statele Unite, chiar dacă acest lucru însemna uneori ajungerea la un acord cu Rusia și China.

Să ne amintim de Jacques Chirac apărând cauza omologului său rus împotriva Poloniei și a țărilor baltice, sau de admonestarea Taiwanului și de ridicarea embargoului asupra vânzărilor de arme către Beijing.

Acest lucru trebuia făcut cu menținerea beneficiilor apartenenței la Alianța Nord-Atlantică, esențială pentru a contracara o amenințare masivă, precum și a relațiilor bilaterale strânse dintre Paris și Washington.

Celelalte state europene s-ar fi aliniat în spatele Franței, sub pretextul că este un stat ”cu greutate” (adică este o putere nucleară, membru permanent al Consiliului de Securitate), ceea ce le-ar fi redus îndoielile la tăcere. Știm ce s-a întâmplat cu acest program, dar nu este sigur că lecțiile au fost învățate. Un ”instinct împietrit”, așa cum spunea Emmanuel Macron în noiembrie 2019?

False evidențe 

Liderii ruși și chinezi folosesc și ei pe scară largă tema multipolarității, cu cinism și consecvență. Este un cuvânt cheie pentru ei, care se referă la o doctrină a luptei în slujba unei politici revanșarde și a unei frământări a echilibrelor mondiale. Ideea principală este de a pune capăt unei hegemonii occidentale vechi de secole.

Pentru a face acest lucru, Rusia și China au semnat o alianță, chiar dacă nu este oficializată printr-un text și o declarație explicită comparabilă cu Tratatul Atlanticului de Nord. La această alianță de facto se adaugă Iranul șiit, animat de aceeași dorință de răzbunare pentru hegemonia occidentală. Rușii, chinezii și iranienii, sau cel puțin cei care vorbesc în numele lor, sunt convinși că le-a venit momentul: lumea ar trebui să se îndrepte spre Asia. Dintr-o astfel de perspectivă, Taiwanul nu are niciun motiv să existe.

Mai mult, să nu subestimăm capacitatea de persuasiune a regimului de la Phenian, folosită pentru a distruge alianțele americane din Asia-Pacific. Cu excepția cazului în care trecerea Iranului la statutul de putere energia nucleară va grăbi scadențele în Orientul Mijlociu.

Din nou, obiectivul chinez este distrugerea alianțelor occidentale din Asia de Vest.De fapt, această ”multipolaritate” sună ca o falsă evidență. Pluralitatea centrelor de putere nu înseamnă că structura lumii este multipolară. Numărul statelor independente și suverane, capabile de o anumită influență asupra mersului lucrurilor, nu înseamnă că structura lumii este multipolară.

La nivel global, se pare că foarte puține puteri sunt capabile să își exercite puterea în mod decisiv. Statele Unite și China, desigur. India, poate. Uniunea Europeană nu este un actor geostrategic suveran. În ceea ce privește Rusia, ea și-a demonstrat mai presus de toate puterea de ”deranjare”. Liderii de la Kremlin mizează pe o ruptură în solidaritatea atlantică, pentru a învinge Ucraina și a subordona Europa, ceea ce ar reechilibra alianța lor cu China.

Dialectica forțelor

Se vor face obiecții față de marja de manevră sporită a țărilor în curs de dezvoltare, a țărilor emergente și a anumitor puteri regionale, reunite sub denumirea de ”Sudul Global”. Nu ar însemna ”multi-alinierea” lor (un concept folosit de India) apariția unei lumi multipolare care trebuie salutată?

Deloc inovatoare, diplomația oportunistă a acestor țări afro-eurasiatice și sud-americane exploatează doar posibilitățile unei ordini libere, sperând să beneficieze de ce este mai bun din ambele direcții. Multe dintre aceste țări înclină de fapt către Rusia, din antioccidentalism. Dar vor să fie și pe placul Chinei.

Deteriorarea situației geopolitice și agravarea tensiunilor, din Europa până în Marea Chinei, ar putea reduce posibilitatea de a profita în ambele direcții. Dialectica forțelor, ambițiilor și proiectelor geopolitice tinde mai degrabă către o nouă bipolaritate Est-Vest.

Va fi dificil să se practice ”multi-alinierea” între tabăra occidentală și aliații săi din Asia-Pacific, pe de o parte, și o axă chino-rusă întărită de Iran India, pe de altă parte. Acest lucru ar însemna ca Beijingul să-și relaxeze presiunea în Indo-Pacific și cu atât mai mult la granițele Himalayei. Dacă nu este cazul, liderii indieni nu se vor putea baza pe Moscova pentru a opri expansionismul chinez.

Mai mult, este însăși caracteristica unei situații conflictuale, odată trecut de un anumit prag de disociere, să evolueze spre o configurație bipolară. În mod clar, viziunea unei lumi multipolare echilibrate, măsurate și stabile se dovedește trecătoare. În mod corelativ, fantezia unui titism francez se risipește, ceea ce ar face din Paris al treilea făcător de pace de pe planetă. Democrațiile occidentale trebuie să intre urgent online.

Sursa: RADOR