Alegerile generale anticipate de duminică au produs unul dintre cele mai proaste scenarii imaginabile. Țara este lăsată în mâinile instabilității și incertitudinii, chiar dacă nu direct în mâinile inamicilor săi. Acum rămâne la latitudinea celor două mari partide să se comporte responsabil pentru a nu împinge polarizarea la limite nesustenabile.

Cetățenii au acordat victoria PP (136 de locuri) dar nu i-au acordat, nici singur, nici în compania lui Vox, majoritatea suficientă pentru a guverna pe care o solicitase Alberto Núñez Feijóo.

Șeful Guvernului, Pedro Sánchez, a rezistat clar (122 de deputați) și își va putea reedita coaliția cu Sumar, completată cu ERC și Bildu ca aliați parlamentari.

Situația se înrăutățește, pentru că va avea nevoie și de sprijinul imoral al partidului președintelui evadat Carles Puigdemont, care va condiționa întreaga legislatură.

Niciodată un partid care a pierdut alegerile nu a guvernat Spania. Un lucru firesc, în împrejurări ca acestea, ar fi să pretinzi o înțelegere în spațiul centralității. 

Rezultatele înfățișează o societate împărțită între două blocuri antagoniste și se prevede o guvernare dificilă și o posibilă repetiție electorală, pe măsură ce dependența socialistă de partidele secesioniste se acutizează, inclusiv de cel care nu a condamnat cele peste 800 de crime ale ETA.

În coaliție, Arnaldo Otegi și Oriol Junqueras - și acum probabil și Junts - nu vor mai fi parteneri externi, ci aliați fondatori ai guvernului. Una peste alta, se poate observa că emoția de respingere față de Vox a avut un efect dăunător evident în ceea ce privește victoria largă pe care PP a cucerit-o pe 28-M și că la mulți spanioli această aversiune a cântărit mai mult decât respingerea pactelor cu naționalismele.

La rezistența PSOE au contribuit în mare măsură rezultatele sale magnifice în Catalonia, comunitatea în care au cel mai mare impact măsurile discutabile ale lui Sánchez, de la grațierea liderilor condamnați ai procesului până la reprimarea infracțiunii de răzvrătire.

Pentru aceste politici, el a primit o recompensă inapelabilă acolo, cu voturi posibil venind de la ERC.

În al doilea rând, strategia președintelui de a se prezenta ca singurul baraj împotriva eventualei intrări a Vox în Guvernul Spaniei a avut efect, întrerupând transferul de voturi de la socialiștii dezamăgiți către Partidul Popular. Teama de Vox s-a dezvăluit ca fiind o problemă majoră pentru opțiunile alternanței centru-dreapta.

În timp ce Yolanda Díaz și-a "înmuiat" profilul din blocul de stânga, extirpat din radicalismul Podemos, Santiago Abascal a promovat figuri dure și a prezis o situație mai tensionată în Catalonia.

Dar, deși Sánchez a revenit împotriva slabelor așteptări, Feijóo, chiar câștigând, a obținut un rezultat insuficient. Dincolo de victoria sa față în față cu președintele, campania liderului popular a evitat să profite de această atmosferă favorabilă pentru a revendica un mandat incitant, iar excesul de încredere, chiar vorbind despre majoritatea absolută și despre posibilii săi miniștri, l-a penalizat.

Cetățenii s-au exprimat în mod legitim și democratic. Și, departe de a închide ciclul politic al lui Pedro Sánchez, îi oferă o oportunitate de a continua să guverneze. Nu va fi ușor, cu lista lungă de grupuri de care va depinde; cu un Senat în care PP are majoritatea absolută și cu comunitățile guvernate de populari.

Acest ziar a cerut întotdeauna guverne stabile și, de asemenea, acorduri între cele două mari partide centrale care au fost cheie în instaurarea democrației noastre. Astăzi ambele reprezintă împreună 64,6% din voturi. Ar fi de dorit ca, în problemele fundamentale care structurează țara, Feijóo să încerce să-i dea lui Sánchez o ieșire. Guvernarea nu ar trebui să depindă de prețul cerut de liderul celei mai mari lovituri aduse conviețuirii din Spania recentă și de partidul care îi revendică încă pe cei care au ucis în numele independenței.

Sursa: RADOR