În realitate, această reacție reflectă exact natura proiectului european: UE nu este un stat, nu este o supraputere și nu a fost construită pentru a acționa ca una. Este o construcție politică bazată pe consens între suveranități naționale, nu pe autoritate centralizată. Așteptarea ca „Europa” să vorbească sau să acționeze unitar, rapid și coercitiv ignoră arhitectura tratatelor și transferă asupra Bruxelles-ului responsabilități pe care statele membre nu i le-au acordat niciodată.

Aproape opt luni a durat așteptarea. Francezii au numit-o Drôle de guerre, englezii i-au spus Phoney War. În locul confruntării, părțile beligerante își aruncau tone de pliante propagandistice și defăimătoare. Nimeni nu își asuma primul atac, fie din grija pentru civili, fie din teama de a oferi adversarului material de propagandă.

În lipsa oricărei acțiuni concrete, unii soldați cultivau grădini pe lângă cazemate, alții își petreceau zilele în cafenele improvizate, încercând să omoare timpul petrecut într-un război imaginar. În orașe, viața continua ca și când nimic important nu s-ar fi întâmplat. Restaurantele erau deschise, spectacolele accesibile, viața socială nu părea suficient de tulburată pentru a deveni insuportabilă. La câteva sute de kilometri se construiau lagăre, iar cine nu accepta capitularea necondiționată primea un glonte în ceafă.

Speranța Vestului era că timpul va lucra în favoarea unei soluții pașnice, că sancțiunile economice și blocada vor îngenunchea adversarul fără o confruntare directă. Opt luni de așteptare. Opt luni de speranță. Opt luni între declarația de război și prima acțiune militară a celui mai devastator conflict din istoria umanității. După opt luni, Germania nazistă atacă Franța, Belgia, Țările de Jos și Luxemburg, într-un război care a durat ani de zile și a rescris istoria întregului continent.

Citiți continuarea pe PressHUB.