La mai puțin de o săptămână de la alegerea sa, Papa Leon al XIV-lea a susținut prima sa conferință de presă în fața a aproape 6000 de jurnaliști din întreaga lume spunând printre altele:

„Modul în care comunicăm este de o importanță fundamentală. Trebuie să spunem ‚nu’ războiului cuvintelor, ‚nu’ războiului imaginilor, trebuie să respingem paradigma războiului”, și mulțumind jurnaliștilor pentru „serviciul lor față de adevăr” a adăugat: "Fiecare dintre noi, în diferitele noastre roluri, nu trebuie să cedeze niciodată mediocrității (...) Trebuie să dezarmăm telecomunicațiile de orice prejudecăți, resentimente și ură. Trebuie să purificăm comunicarea de toate formele de agresiune. Trebuie să dezarmăm cuvintele. Să dezarmăm cuvintele și vom contribui la dezarmarea lumii". În aparență clare, declarațiile lui Leon al XIV-lea acoperă și închid, însă, constrângerile nu numai retorice, dar și factuale ale unei poziționări inconfortabile între un exercițiu specific al democrației care este fundamental autonomă și o reprezentare a religiei care este tradițional heteronomă.

Democrația modernă a fost construită ca o ieșire din religie, ceea ce îi conferă propria sa autonomie și istoricitate, o autonomie care generează, însă, noi probleme și paradoxuri, în special absența unei norme transcendentale unificatoare. Provocarea prezentului, în ceea ce privește declarațiile papei Leon al XIV-lea, este așadar dublă: pe de o parte, democrația să-și asume această autonomie radicală fără a recurge la formele tradiționale de heteronomie și, pe de altă parte, să reinventeze limitele, conținuturile și simbolurile care fac posibilă o viață democratică colectivă viabilă și plină de sens. Suntem într-o eră în care autonomia colectivă își întinde aripile fără umbra structurantă a religiei sau a oricărei alte forme heteronome. Această determinare, departe de a însemna o dispariție, semnifică o schimbare majoră a locului religiei care acum se refugiază în individ, în experiența personală, abandonând funcția anterioară de aranjare colectivă, de principiu superior transcendent. "Fiecare dintre noi” spune  Papa Leon al XIV-lea. Această determinare semnifică, de asemenea că democrația, la rândul ei, își găsește acum în sine singura legitimitate pentru acțiunea sa. Ea este evidența apariției unei lumi noi, a unei lumi în ruptură în care totul se schimbă și în care punctele de referință devin estompate. În aceste condiții, cum ar putea reconcilia Papa Leon al XIV-lea democrația, care este fundamental autonomă, cu o religie tradițional heteronomă, organizată în jurul unei ordini transcendente? O astfel de uniune nu mai este posibilă sau disponibilă. Heteronomia, care s-a manifestat în relații sociale ierarhice, organice, autoritare, a oferit anterior o existență „de la sine” grupurilor sociale. Astăzi, toate acestea s-au anulat, lăsându-ne fără această bază. „Ultimele cartușe” ale heteronomiei au fost trase. A sosit momentul nu să recreăm un echilibru care nu mai există, ci să ne imaginăm un nou model, ținând cont de scopul autonom al democrației. Aceasta este însăși esența paradoxului: democrația fără religie este o existență nefirească pentru că regimul democratic este tocmai rezultatul ieșirii din religie. 

Declarațiile Papei Leon al XIV-lea în ceea ce privește comunicarea în spațiul public sunt expresia faptului că ne confruntăm cu o iluzie majoră și anume că o lume autonomă s-ar desfășura într-un vid infinit, o lume fără limite și fără autorități superioare. Dar această iluzie este extrem de periculoasă. Democrația post-religioasă trebuie, însă, să se confrunte cu limitele constitutive ale umanității: puterea, responsabilitatea, viața colectivă.

Aceste granițe necesare sunt acum absente într-o conștiință explicită, retrogradată într-un sentiment confuz al condițiilor comune de existență. Negarea actuală a acestor întrebări fundamentale pune în pericol însăși viabilitatea unei lumi democratice. Democrația actuală se află prinsă între cererea de putere în numele libertăților individuale și căutarea unei puteri capabile să organizeze viața colectivă, o putere despre care modernității îi plăcea să o creadă depășită sau pervertită. Această contradicție adânc înrădăcinată amenință coeziunea socială prin deposedarea colectivă care generează frustrare, neîncredere și retragere în identitate, fragmentând ființa colectivă. De asemenea, creștinismul, care de secole a constituit civilizația occidentală, și-a văzut rolul transformat. Nu mai este organizația comunitară cea care face legea, ci o experiență personală de credință. Această schimbare provoacă deculturarea, pierderea înțelegerii spontane a trecutului și diluarea climatului religios al drepturilor individuale care este acum secularizat. Totuși, moștenirea implicită a creștinismului continuă să hrănească cultura occidentală, chiar dacă nu mai este exprimată în spațiul public ca forță normativă. Această transformare ilustrează clar tensiunea dintre democratizarea și deznaționalizarea religiei.

În fața contradicțiilor și a prăbușirii heteronomiei, nu este vorba de a ne resemna cu dizolvarea socială sau de a merge înapoi. Declarațiile Papei Leon al XIV-lea la prima sa conferință de presă invită, dimpotrivă, să regândim arta de a guverna nu ca o simplă stăpânire a puterii care decurge din heteronomie, ci ca arta de a guverna însăși autonomia. Acest lucru necesită o reînnoire a limbajului politic, o redefinire a reprezentării și reinventarea unui „comun partajat” printr-un compromis democratic reînnoit. Este necesar să recunoaștem că societățile contemporane nu sunt agregate de indivizi neconectați: rămân comunități de apartenență, conduse de dorința de a construi un destin colectiv. Viitorul democrației depinde astfel de capacitatea sa de a-și integra contradicțiile, de a-și reînnoi fundamentele culturale și comunitare și de a reinstaura în politică un sens comun și simbolic. 

Din punct de vedere politic, declarațiile Papei Leon al XIV-lea la prima sa conferință de presă ilustrează o realitate actuală unde democrația și religia, odată reunite într-o împletire solidă, se confruntă cu o disociere de fond. Întâlnirea lor apare în declarații mediatice ca o contradicție, dar poate este și punctul de plecare al unei transformări istorice majore. Ieșirea din religie prin democrație este un pas dureros, bogat în incertitudini, dar care poartă un apel la o recompunere inedită.Dintr-o perspectivă optimistă, am putea să vedem această configurație nu ca pe un impas, ci ca pe o invitație de a regândi ce înseamnă a trăi împreună, ce înseamnă a fi liber în societate și cum oamenii pot avansa, fără atașament heteronom, către un viitor în care politicul și spiritualul, individualul și colectivul, se pot redefini într-o nouă armonie.