OPINIECentenarul omisiunilor. Despre România 100, premierul Cioloș și ce ne-aduce împreună
Dacă singura formulă de organizare a consensului național găsită de domnul Dacian Cioloș e legată de centenarul Marii Uniri, atunci să nu fie cu bănat, dar nu prea consimt.
De câțiva ani plutește în aer, anticipând suta asta, un festivism naționalist suficient de puternic cât să strângă la masă actori pe care nu i-ai vedea în mod obișnuit împreună. Am tot prins discursul și pe televiziuni - de la Realitatea la Antena 3 -, și prin ziare, iar de plimbat politic a tot fost plimbat, de la PSD & PNL la - iată acum - Dacian Cioloș.
Subiectul a fost - într-o formă sau alta - și alimentat civic, cel mai recent prin acțiunea de stradă care militează pentru unirea cu Basarabia. Rădăcinile patriotarde sunt, în toate cazurile, comune.
Habar n-am ce sau cine anume l-a atras pe actualul premier în tiparul ăsta discursiv, dar cred că înainte să întâmpinăm cu surle și trâmbițe suta de ani de la Marea Unire ar trebui să vorbim public de o grămadă de lucruri care s-au întâmplat în perioada asta și pe care centenarul nostru nu prea le găsește rezolvate.
N-avem de dezbătut asupra nevoii de reformă profundă a statului - 'case closed' cum ar zice vestitul comisar Șoric, întrucât suntem de acord, cetățenește, că e bine și fără corupție, și cu politicieni responsabili, și cu guvernare de bun-simț, și cu munca plătită cinstit, și cu economia competitivă, și cu performanță în educație, sănătate, politică externă și alte îndeletniciri.
Dar avem o mulțime de lucruri de discutat despre nevoia unei reforme la fel de profunde a societății - iar aici nu doar că jocurile sunt perfect închise, ci se refuză, adesea cu obstinație, privitul sincer în oglindă. Domnul Cioloș scrie frumos că România e a cetățenilor ei - dar realitatea cam crudă e că nu-i deloc așa, și nici nu prea a fost așa în ultima sută de ani.
La mijlocul Interbelicului în țara noastră erau peste 700 de mii de etnici germani, peste 700 de mii de etnici evrei, peste 500 de mii de etnici ucraineni, peste 400 de mii de etnici ruși, peste 300 de mii de etnici bulgari, plus greci, turci, țigani etc. Dacă ne uităm acum pe o hartă a etnicității ne-apucă depresia - sau bucuria, depinde din ce unghi se privesc lucrurile.
Diversitatea asta s-a pierdut și prin rapt teritorial în cel de-al Doilea Război Mondial, dar și prin pogromuri sau deportări. Evrei ale căror familii luptaseră pentru România în Primul Război, de pildă, sprijinind așadar cauza care avea să sfârșească în Marea Unire, s-au trezit la final de Interbelic ostracizați în propria țară și lăsați practic fără cetățenie. România era a tuturor românilor, dar nu și a lor.
Și nu-i nici astăzi, după mintea și inima multor români care neagă acțiunile criminale ale regimului Ion Antonescu și, a se ierta expresia, pun botul la gargara tip PRU (Bogdan Diaconu-Ghiță) sau Alianța Noastră (Marian Munteanu). Și ultimele două formațiuni fac galerie pentru centenarul Marii Uniri - nu-i deloc o companie plăcută pentru Dacian Cioloș, care nu poate miza onest pe organizarea consensului național în jurul acestei idei fără a-și asuma prin asociere și tot ce vine la pachet.
Și la pachet vin, de pildă, cele trei milioane de semnături care solicită modificarea Constituției pentru protejarea neamului și a țesutului social de căsătoriile homosexuale. Și acești trei milioane sunt români verzi, care freamătă la gândul centenarului, simțind probabil o mândrie aparte, celebratoare. Lor premierul Cioloș le-a alimentat deja înverzirea, declarând recent că este pentru toleranță, "dar cu respectarea ideii de familie tradițională".
Vom celebra, așadar, dar o vom face aproape ca de fiecare dată prin omisiune. Uitând că ne-am pierdut într-o sută de ani aproape toată diversitatea etnică, negând în plus și că am făcut-o în cele mai multe cazuri pe bază de valori uniformizante.Ignorând că am trecut într-o clipă de la monarhie constituțională la dictatură comunistă, îngroșând rândurile unui partid (comunist) inexistent, deci nu pe bază de aderență ideologică, ci din oportunism. Și că apoi am trecut tot într-o clipă de la democrația populară la democrația originală, lăsând instant fără membri un partid (tot comunist) care avea 4 milioane de susținători cu carnet, și-a doua zi niciunul.
Evitând concluzia că reușim să organizăm semnificativ o cauză în jurul unei valori precum "familia tradițională", dar nu reușim același lucru în jurul altor valori, civice, încă fragile după o sută de ani de stat unitar, precum anti-discriminarea sau toleranța sau dreptul fiecăruia de a alege pentru sine.
Aș putea să mai ridic zeci de aspecte similare - pentru că sunt o mulțime de lucruri pe care le-am tot evitat ca societate și pe care le evităm în continuare, zone obscure ale psihicului național pe care dacă le-am sonda nu prea ne-ar mai arde cheful de centenar cu bucurie. Pentru că ne-am da seama că ne strângem în jurul unei proiecții de putere comunitară care ne definește, mai degrabă, în rău decât în bine.
Sigur, asta nu-i vina Unirii, după cum nu-i nici vina dacilor că sunt transformați postum în aleșii universului - dar e lesne de înțeles (sau ar trebui să fie) pentru oricine își organizează o cauză publică în jurul acestor filoane că va atrage, preponderent, oameni care nu și-au pus în viața lor întrebări cu privire la români și România. Sau dacă au făcut-o pentru o secundă atunci și-au răspuns în secunda următoare cu "idealul unirii", "biserică", "patrie" și alte repere ofensive.
Pentru că, ținând cu dinții de o cauză servită pe tavă, mulți ajung să exerseze un tip de agresivitate care nu-l mai lasă pe cel care crede altfel nici să respire, nici să trăiască. Mai importantă pentru societate devine salvarea unei proiecții - precum "familia tradițională" ori, dacă vreți, precum "Marea Unire".
Și ca să o salvăm, în detrimentul oamenilor în carne și oase, ajungem la niște proporții mitice, care nu mai păstrează de fapt legături cu realitatea.
Bun, dragă țară, să celebrăm centenarul lui 1918 organizând idei politice în jurul lui - dar să îl celebrăm și demonstrând capacitate de reflecție asupra celor prin care am trecut și trecem ca societate. Și nu trecem doar prin corupția funcționarilor publici, trecem și prin propria înțelegere deformată a unor lucruri. Furtul bugetelor publice ne omoară, dar ne omoară în egală măsură și incompetența, indiferența, ignoranța, voința rea.
Cu un stat 100% drept și o societate strâmbă nu prea ajungem, de fapt, nicăieri. Degeaba e cinstit președintele de consiliu județean din județul X, dacă mai mulți dintre noi cred că țiganii sunt niște puturoși care nu fac decât să trăiască din ajutoare sociale, ținându-și copiii departe de normele sociale și făcând țara de râs în Occident. Și e doar un exemplu. Aș putea să aduc și aici alte zeci.
Suntem scârbiți că avem politicieni penali la vârful României, dar nu suntem scârbiți că avem, de exemplu, un membru de vază în CNSAS care vorbește public, liber, ca la el în sufragerie, despre scârba pe care i-o provoacă homosexualii.
Suntem scârbiți că am avut un premier plagiator, pe care oricum sunt gata să-l resusciteze politic alte sute de mii de voturi în țară, dar nu suntem scârbiți că e foarte posibil să avem procuror-șef la Anticorupție prins cu furtul academic.
Sunt atâtea incongruențe publice pentru că n-am zăbovit niciodată cu adevărat să ne studiem în oglindă ca societate. Am preferat exerciții mai călduțe, să asumăm de pildă un ideal comunitar patriotic și să credem că-i o datorie de onoare să-l protejăm.
Când, poate, singura datorie e să fim împreună în a ne plăti taxele și-a ne controla aleșii și-a ne ajuta semenii, dar separați în a ne căuta fericirea, lăsându-i totodată pe oricare dintre ceilalți să și-o caute la rândul lor. Că altfel, de fericiri comune a tot fost plină țara în ultima sută de ani și toate au eșuat lamentabil - de la România Mare la dictaturi (fascistă, comunistă) și de la uniformitate etnică la tradiție creștină ca normă socială.