”Politica externă a României a fost permanent caracterizată prin cel puțin două constante: respectul pentru dreptul internațional și predictibilitatea pozițiilor sale de-a lungul timpului. În același timp, deciziile și pozițiile majore de politică externă au fost, până acum, teme de consens național, cu susținere trans-partinică – și este normal și sănătos să fie așa.

Recent, aceste constante esențiale și apreciate de partenerii noștri externi au fost puse la încercare prin modul în care a fost abordată problema mutării Ambasadei României de la Tel Aviv la Ierusalim.

O eventuală decizie de relocare a Ambasadei României de la Tel Aviv la Ierusalim reprezintă o temă de politică externă deosebit de sensibilă și complexă, cu implicații politice și de securitate ample pe plan extern. Pentru că o astfel de decizie depinde de statutul Ierusalimului, care este doar o componentă – este adevărat, centrală – a unui dosar complicat, mult mai amplu, ce face obiectul Procesului de Pace din Orientul Mijlociu. O astfel de decizie nu se poate lua pripit, discreționar, fără un proces riguros de analiză, în care să fie implicate în prealabil toate instituțiile relevante, mai ales Președintele României, care, din punct de vedere constituțional, este factorul care decide liniile directoare ale politicii externe a României.

Este esențial ca poziționarea României, care a fost până acum stabilită în parametri clari, să rămână echilibrată și echidistantă. Încă o dată, vorbim despre o decizie deosebit de sensibilă politic, care nu poate fi luată fără să fie fundamentată solid, în concordanță cu interesele statului român în relațiile cu toți actorii externi implicați.

O eventuală astfel de decizie trebuie să fie în deplină conformitate cu dreptul internațional, anume Carta ONU și rezoluțiile Adunării Generale ONU și ale Consiliului de Securitate ONU, adoptate în perioada 1947-2017. În egală măsură, este utilă și o citire atentă a pozițiilor Uniunii Europene privind Procesul de Pace din Orientul Mijlociu, inclusiv a celor mai recente.

O analiză succintă a acestor rezoluții ale Adunării Generale ONU și ale Consiliului de Securitate ONU ne arată și câte implicații ar putea avea o asemenea decizie din partea României....

Este important de clarificat de ce nerespectarea rezoluțiilor relevante ale Consiliului de Securitate echivalează cu încălcarea dreptului internațional. Astfel, potrivit Cartei ONU, Consiliul de Securitate are ”răspunderea principală pentru menținerea păcii și securității internaționale” (articolul 24), iar membrii ONU ”sunt de acord să accepte și să execute hotărârile Consiliului de Securitate, în conformitate cu prezenta Cartă” (articolul 25). De asemenea, este util de precizat că, în conformitate cu articolul 103 din Cartă, ”în caz de conflict între obligațiile Membrilor Națiunilor Unite decurgând din prezenta Cartă și obligațiile lor decurgând din orice alt acord internațional, vor prevala obligațiile decurgând din prezenta Cartă”. Aceste prevederi trebuie citite, cu privire la România, și în conexiune cu articolul 11 din Constituție, care prevede în aliniatul 1 că ”statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte”, adică și din Carta ONU (care potrivit aliniatului 2 al articolului 11 face parte din dreptul intern) – deci și din rezoluțiile Consiliului de Securitate privind  Procesul de Pace din Orientul Mijlociu.

Până acum, poziția de principiu a României a fost de respectare a dreptului internațional în vigoare, inclusiv în ceea ce privește problematica Procesului de Pace din Orientului Mijlociu, și, pe această bază – dar și având în vedere contextul politic foarte sensibil și interesele divergente ale părților, cuplate cu complexitatea deosebită a dosarului – poziția tradițională a României a fost extrem de echilibrată și atent calibrată”.

Continuarea analizei consilierului prezidențial Bogdan Aurescu, pe Contributors.ro.