Cotidianul american Washington Post afirmă că intervenția Kremlinului cu forțe armate în Siria - aparent pentru a combate fenomenul terorist al organizației Statul Islamic - este în proporție covârșitoare un calcul cinic și, probabil, determinat în proporție foarte mică de o motivație religioasă. 

Dar e foarte greu de ignorat faptul că brandul politic al președintelui rus Vladimir Putin este puternic ancorat într-un naționalism religios, centrat instituțional pe Biserica Ortodoxă Rusă. Aceasta este un agent cheie al propagandei patriotice a la Kremlin, care înseamnă orice de la demonizarea homosexualității până la susținerea unei politici externe agresive.

În cazul anexării ilegale a Crimeei, în 2014, Vladimir Putin a invocat peninsula drept leagănul ortodoxismului rus. Locul convertirii unuia dintre primii prinți slavoni la creștinism a fost descrisă de președintele rus drept „Ierusalimul Rusiei”.

De altfel, de la începutul războiului civil din Siria, Biserica Ortodoxă Rusă a cerut în repetate rânduri protecția creștinilor din Orientul Mijlociu, subliniind că „nimeni nu are grijă de creștinii din acea zonă precum are Rusia”.

Afirmația este discutabilă, scrie Washington Post, dar are totuși unele părți verificabile în istorie. Timp de decenii bune, Rusia și-a descris ambițiile imperialiste în ținuturi controlate odată de Imperiul Otoman în termeni religioși. De exemplu, în secolul al 18-lea, Rusia condusă de Ecaterina cea Mare, vroia să recucerească Istanbulul, drept centru al creștinismului ortodox.

Sau, cum o spunea un poet de curte al reginei, se dorea avansul imperiului rus „printr-o cruciadă până la Ținuturile Sfinte purificând râul Iordan”.

Diplomații occidentali erau atât de deranjați de această atitudine rusească, încât au făcut eforturi mari pentru susținerea și dezvoltarea unui alt curent religios, pe post de opozant la extinderea credinței rușilor. E vorba despre islam.

De aceea, dezbaterea despre caracterul violent intrinsec al islamului este una care, cel puțin, ignoră istoria recentă a lumii. În urmă cu doar câteva decenii, Occidentul vedea islamul drept principala cale de a combate un inamic comun: URSS.

Vestul nu avea nicio problemă să susțină militanți musulmani în războiul din Afganistan. În schimb, în 2015, se vorbește despre cât de violent este islamul și cum, fără lideri autoritari în regiune, Orientul Mijlociu se va cufunda în haos și băi de sânge.

Concluzia nu poate fi decât una: politica unei perioade istorice determină în mod covârșitor dezbaterea publică despre culturi și popoare.