Marina Corneliu este promotor al democrației europene, ChangeMaker din partea organizației Group of the European Youth for Change (GEYC) și activistă pentru drepturile persoanelor cu dizabilități.

Într-un dialog video cu Ana-Ștefania Diță, studentă în anul al II-lea la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București. Producție video: Constantin Bogdan.

Reporter: Cum ai ajuns de la pasiunea ta pentru culori la pasiunea pentru proiectele europene?

Marina Corneliu: E o întrebare bună. 

Aș răspunde mai întâi prin a descriere faptul că mă consider o persoană extrem de diversă și îmi place să spun că hobby-ul meu este să adun hobby-uri de cele mai multe ori.

Culorile, atunci când te gândești la culori sau la artă în general, te gândești în primul rând la faptul că ai creativitate și mie mi se pare că societatea are nevoie de creativitate cât mai multă, mai ales în a rezolva probleme sociale. Și culorile au rămas aproape de mine și toată partea artistică pentru că majoritatea lucrurilor pe care le fac, fie în workshop-uri, fie în discuțiile pe care le am uneori, simplul fapt că mă machiez colorat și așa mai departe, sunt parte din mine și îmi doresc să promovez practic faptul că creativitatea e mai mult decât o coală al patru pe care mă mâzgălim ceva și este o formă de exprimare pe care oricare dintre noi o poate folosi în avantajul lor și în avantajul societății, la urma urmei. 

Reporter: Am aflat că ai plecat în multe țări cu diferite mobilități, printre care și Erasmus. Cum a fost prima taie experiență în Erasmus?

Marina Corneliu: 

A fost destul de amuzant pentru că am plecat în al doilea semestru din anul întâi, care coincide și cu începutul războiului. Și au fost emoții în momentul ăla pentru că prima mea mobilitate a fost chiar în Letonia, care, după cum știm, e destul de aproape de zona de conflict și are o bogată istorie cu Federația Rusă.

Și au fost foarte multe emoții, atât din cauza contextului geopolitic, cât și pentru că suna mult prea bine să fie adevărat, cum adică, plec gratis?! Vorbeam cu mama și am spus, ok, dacă pierdem 200 de euro, asta e, îți cumperi bilet și ajungi acolo, îți cumperi cazare, te descurci, te distrezi și tu și vedem... Dar chiar a fost un loc minunat. Și mai mult decât atât, un lucru pentru care sunt extrem de recunoscătoare este faptul că a fost un mediu în care eu am putut să vorbesc în engleză.

Am avut mereu anxietate să vorbesc în engleză, ceea ce este destul de amuzant, având în vedere ceea ce fac acum și vorbind, și fiind foarte des activă, inclusiv conținutul meu de pe Instagram e în engleză, în mare parte.

Atunci nu, atunci mi-a fost frică să vorbesc în engleză. Tot ce știam era că se râdea de mine atunci când încercam să vorbesc în engleză.

Așa că atunci când am ajuns acolo și am văzut că mă fac înțeleasă, am văzut că oamenii râd la glumele mele, că vorbesc cu ei, că mă pot conecta, așa, a fost, probabil, unul dintre cele mai puternice momente și validante momente din viața mea, care, practic, m-au ajutat să fiu atât de determinată, nu doar să merg în mobilitate Erasmus, dar acum să le și scriu.

Reporter: Dar care este cea mai deosebită amintire a ta? Din proiectele Erasmus? Din orice proiect Erasmus, din orice mobilitate?

Marina Corneliu: Am fost într-un proiect în Malta și a fost despre reconectarea cu sinele tău. Și pe lângă faptul că a fost surprinzător topic-ul, pentru că nu e un topic pe care îl găsești atât de ușor în mobilitățile Erasmus, afirma poate au început să crească, dar, în general, nu este ceva atât de ușor de abordat.

A fost un training, care chiar asta și-a propus, să te conectezi cu tine, prin diferite metode, cum ar fi construirea unui jurnal, reconectarea cu natura, reflexie, yoga, meditație și alte lucruri de genul acesta, practic ne-au ajutat să ne înțelegem atât pe noi, cât și să înțelegem oamenii din jurul nostru. Ș

i cred că acel proiect a fost unul dintre cele mai frumoase momente, atât el cu totul, cât și un alt moment particular. La fel, societatea adesea, și cred că dacă e atât de important să avem genul acesta de proiecte pe mental health și pe reconectarea cu sinele, societatea creează bariere cu tine, chiar și tu cu tu.

Și, de multe ori, ajungi într-un punct în care ai foarte multe insecurități, de rușine cu tine, mai ales cu fizicul tău sau, poate, cu talentele tale și așa mai departe.

Fiind în Malta, bineînțeles că ne-au dus și la plajă, la un moment dat. Și ne-au dus la plajă nu doar ca să stăm acolo și să stăm la soare, ci ne-au dat și un mic task pe care trebuia să-l facem, și anume să ne conectăm cu valurile, să vorbim cu pietrele, să simțim nesipul, să stăm noi cu noi. Și atunci m-am conectat cu copilul meu interior, am intrat în apă, nu mi-a mai fost rușine de costumul de baie pe care îl aveam, de corpul meu, că se uită oamenii.

Și am început să ne bătem acolo cu apă, exact ca atunci când eram mici și nu ne păsa că trece timpul sau că cineva se uită la noi...

Nu, a fost eliberator, din toate punctele de vedere, și recomand atât experiența însăși de a te reconecta cu tine, o recomand oricui să-ți facă un exercițiu ei cu ei, așa cum se simt confortabil.

Și în proiectele Erasmus sunt locuri în care poți, cu adevărat, să găsești subiecte și talente de care nu știai că ești capabil sau în care, pur și simplu nu s-a ivit momentul să apară până atunci în viața ta.

Reporter: Cu ce ai rămas și ce ai învățat din toate aceste experiențe?

Marina Corneliu: Că suntem diverși, că stereotipurile nu și-au locul în societate, chiar dacă ne place să glumim, chiar dacă este probabil primul lucru cu care începem o conversație atunci când mergem într-un proiect să facem așa nici glumițe despre locurile de unde venim. Cu cât stai o săptămână cu acele persoane, îți dai seama că, deși deveniți din locuri total diferite, în colțuri diferite ale Uniunii Europene, sunteți mult mai asemănători din multe privințe, sunteți curioși, sunteți dornici să schimbați ceva, sunteți conștienți că societatea are nevoie de o părere proaspătă care vine de la noi tinerii, suntem conștienți că educația non-formală aduce mult mai multe lucruri pe masă decât poate, cel puțin în România, școala tradițională să o facă. Toate lucrurile astea adunate creează practic comunitatea ERASMUS și sentimentul acesta de dependență frumoasă pe care îl ai atunci când te duci în astfel de mobilități.

Reporter: Dar ai întâlnit oameni care te-au marcat în aceste mobilități? Poți să-mi dai câteva exemple?

Marina Corneliu: Primul lucru pe care o să-l spun e că nu am întâlnit oameni care s-au marcat de negativ în primul rând. Chiar dacă au fost dispute sau chiar dacă au fost lucruri mai puțin inconfortabile, pentru că există. Într-un colectiv, nici în clasă când sunt 30 de oameni, nu se pot înțelege toți cu toții, imposibil.

Dar modul în care se rezolvă disputele, modul în care cu toate astea tot ești pus să lucrezi în echipă cu persoana respectivă în ciuda inconveniențelor. Tot există sentimentul de comunitate și tot te lasă să atunci când te uiți, retrospectiv, nu să spui că nu mi-a plăcut de ăla, nu mai vreau să-l mai aud niciodată.

Nu, e un sentiment aparte de... wow, uite, un mod în care putem să rezolvăm conflictele sau că se poate și altfel nu doar... urlând unii la alții.

Și oamenii care m-au marcat pozitiv sunt, în general, facilitatorii, pentru că tot ei au fost cei care cumva mi-au deschis apetitul de am dori și eu să fac traininguri. 

Mi-am dorit și eu să facilitez, să transmit mesajul meu mai departe, nu doar prin dezbaterile pe care le avem în timpul mobilităților, dar să fiu și eu în poziția de a fi creativă și de a aduce oamenilor informații în moduri mai puțin tradiționale și mai puțin plictisitoare.

Aș spune, în primul rând, mulțumesc tuturor facilitatorilor care au creat un cadru sigur pentru noi, să ne exprimăm, un cadru în care nu m-am simțit judecată, nu m-am simțit persecutată într-un fel anume, dar și tuturor competențelor și cunoștințelor pe care ele aveau privind diferitele subiecte abordate, de-a lungul acestor experiențe.

Reporter: Proiectul B-inclusive este cel mai recent proiect al tău făcut cu ajutorul Corpului European de Solidaritate. Dar de ce B-inclusive?

Marina Corneliu: E copilașul meu care crește și mă bucură asta. B-inclusive (e scris, practic, B-inclusive) și a pornit cumva numele de la ideea că, fiind prin Corpul European de Solidaritate asta implică că noi am aplicat ca și grup informal de 5 tineri, tinere mai exact. Și interesant este că tocmai țind atât de puțin, totuși o echipă de 5 persoane nu este atât de mare încât să-și propună un proiect național ne-am gândit ok, suntem din București, ne facem pe București și știi cum sunt plăcuțele de la mașină? Cu B în față și după aia continu. Pe ideea să ne-am gândit și noi, ok, B inclusiv și când îl citești B-ul îl citești B practic și iese oricum B inclusiv în sensul ăsta de hai să fim inclusivi cu toții. Asta e povestea amuzantă din spatele numelui, dar și intenția lui de a începe de la firul ierbii și a continua după aia cât mai mare și de a crea până la urmă o cultură inclusiv de la mic la mare.

Reporter: Mi-ai spus povestea din spatele numelui, dar care este povestea din spatele proiectului?

Marina Corneliu: Eu una sunt o persoană cu dizabilități, am hipoacuzie, port aparate auditive și, de asemenea, sunt și sub observare încă pentru dixlexie și ADHD și are foarte multă legătură cu povestea mea de viață cumva pentru că eu am trecut de la grădiniță până acum la master prin tot ce înseamnă școala de masă și m-a bucurat experiența am bombănit-o de foarte multe ori și recunosc, dar cu toate acestea mi-am dat seama că nu e neapărat locul cel mai prietenos pentru o persoană cu dizabilități și asta venind de la o persoană care se consideră norocoasă pentru profesorii pe care i-a avut și pentru colectivul în mare măsură pe care l-a avut dar sunt conștientă că foarte mulți dintre noi, cei cu dizabilități nu au luxul sau nu au atât de multă deschidere și oamenii nu știu să încurajeze sau să răspundă nevoilor noastre atât de bine și, practic,

B-Inclusive a apărut ca o invitație la dialog al ambelor părți, nu doar să persecutăm cumva sau să punem presiune pe decidenți sau pe profesori sau pe instituții că trebuie să-și faceți atâtea schimbări de infrastructură ca să ne acomodați pe noi, dar, pe lângă să-i informăm legat de toate aceste schimbări de infrastructură, legale, scopul este mai degrabă să ne focusăm pe persoane.

Să înțelegem că schimbarea pleacă de la fiecare dintre noi și, în primul rând, nimic nu este mai puternic pentru un om cu dizabilitate decât să știe că în fața lui este un colectiv sau un profesor pe care știe că se poate baza, căruia poate să îi te adreseze liber când are o problemă fără să se simtă judecat sau fără să îi spună că e doar un moft sau e doar în capul lui.

De aceea e important ca schimbarea să vină de la fiecare dintre noi, de jos în sus și după aceea sunt convinsă că toate schimbările astea care ne sperie de infrastructură și așa mai departe vor veni și ele cu sine și, cum spuneam, este un dialog de ambele părți și persoanele îi inviți, chiar și pe această cale și persoanele cu dizabilitate să vorbească despre dizabilitățile lor chiar dacă nu este cel mai confortabil lucru pentru că e imposibil să ceri unui om să înțeleagă dizabilitatea ta doar dintr-o carte medicală sau, mă rog, de specialitate, fără să îi explici tu cum te simți, ce te face nemulțumit, ce te frustrează, ce îți place ce lucruri vrei să faci în comunitatea ta și așa mai departe.

Ignoranța, până la urmă, e de ambele părți, tocmai prin foarte multă suprimare și prin faptul că nu există comunicare deschisă între noi ca și societate

Reporter: Dar, vezi o schimbare la tine după ce ai început acest proiect?

Marina Corneliu: Sunt mult mai entuziasmată și am mult, mult mai multă speranță că lucrurile se pot schimba.

Bine, ce-i drept, am fost mereu optimistă și am crezut de foarte multe ori în ideile mele trăznite.

Dar când vezi că oamenii din jurul tău cred și ei în aceleași idei trăznite pe care le ai tu prinzi curaj și nu te mai simți așa singur, într-o oază de confuzie.

E clar că, țin la început proiectul, de-ata am și pornit printr-un corpul european de solidaritate Pentru că e o opțiune pe care unei-unea europeană oferă oamenilor, în special, bineînțeles, tinerilor să înceapă de undeva.

Și așa am folosit-o și eu. Am vrut să încep de undeva toată ideea asta cu oamenii pe care i-am avut în jurul meu și din nou care au avut încredere în mine chiar dacă la început poate era un pic confuz și pentru ei și pentru mine.

Dar tocmai că am început de undeva, prin proiectul pe care Uniunea Europeană deja l-a creat pentru noi, tinerii.

Mi-a dat curaj și m-a determinat, practic, acum, să am misiunea asta. Cum o duc la bun sfârșit Și prin bun sfârșit înseamnă că trebuie să vorbesc cu alți oameni, să vorbesc cu alte ONG-uri Eu mi-am propus să ajung în școală, deci trebuie să vorbesc cu profesorii, cu elevii Cu alte corpuri care există la noi în societate și care ar putea să interacționeze cu proiectul meu într-un fel sau altul Și până acum nu am avut neapărat uși închise.

Au fost așa, ok, le lăsăm crăpate verde mai târziu când e mai clar Ceea ce, din nou, îmi dă curaj și mă face să înțeleg că nu mai este un subiect atât de tabu Sau chiar dacă este, nu mai e ceva de care fugim, să nu auzim, nu vrem, nu există.

Și iată, din nou, cum am spus, îmi dă curaj și îmi dă încredere că poate fi mai mult decât un vis al meu extrem de fantezișt.

Ce planuri ai pentru viitor?

Îmi place, acum, în general, când mă gândesc la viitor, îmi place să mă uit așa, fie prea departe, fie foarte aproape.

Sunt omul extremelor, câteodată. Și vreau să am un răspuns care să fie palpabil și să răspundă, efectiv, la întrebarea ta.

Așa numai că îmi doresc, bineînțeles, să duc la bun sfârșit acest proiect și proiectul ăsta să fie doar un început a ceea ce B-Inclusive vrea să fie.

Să fie, practic, dacă vrei, un fel de cast hall al întregii orchestre.

Și prin orchestră mă refer că sunt mult mai multe stakeholders pe care nici măcar eu nu am știut că pot să-i folosesc în avantajul cauzei pe care eu o susțin.

Și de asta îmi place să cred că e ca o muzică, până la urmă, ca o artă.

Prin urmare, proiectul ăsta când va fi dus la sfârșit va fi doar începutul unei misiuni ce sper eu că mă va ține toată viața mea.

 

Mai mult decât atât, acum am început să mă duc în școli și să văd cum reacționează copiii atunci când interacționează cu exercițiile de empatie pe care le fac.

 

Și cum văd ei lumea, prin papucii altora și, din nou, pe lângă glumițele și râsetele, sunt convinsă că undeva în adâncul minților vor rămâne niște întrebări pe care și le vor răspunde fie acum, fie mai târziu sau vor avea măcar o experiență care să îi încurajeze atunci când vor găsi un om cu dizabilitate să nu le mai fie frică să interacționeze cu ei.

Și, cel mai important, e că îmi propun acum, în iulie, să fac un festival pentru accesibilitate și incluziune.

Iar acest festival își propune, practic, să fie o oază a culturii inclusive și, iată, fiind realizat prin diferite piese de teatru, cu muzicieni cu dizabilități, cu artiști cu dizabilități.

Dar și prin workshop-uri inclusive și accesibile, adică, de exemplu, să facem mișcare împreună, folosind, de asemenea, tehnici inclusive.

Cum putem să integrăm oamenii în diferite activități cu sau fără dizabilități, dar fără să mai simțim că e o discuție de genul "noi sau voi".

Pentru că, în general, când am observat tendința, atunci când facem workshop-uri inclusive, ne focusăm strict pe o categorie de dizabilități sau strict pe persoanele cu dizabilități. Și pe ceilalți nu îi lăsăm să interacționeze sau invers.

Și cred că e important, pentru că societatea e alcătuită din noi toți, să îi ducem pe toți în același loc, tocmai să discute, să se uite în stânga, în dreapta, să vadă "așa se face, așa se simte" și toate lucrurile acestea...

Pentru că nu ai cum să explici unui om care nu trece prin acea dizabilitate sau prin acea experiență de viață.

Nu ai cum să-i explici doar prin lucruri abstracte, doar prin niște text pe hârtie, pe care îl citește sau nu. Ci experiența interumană, pe care o poate avea într-un astfel de mediu, cred că valorează mult mai mult decât sutele de cărți sau articole pe care oricare dintre noi le-ar citi.

Aș concluzia cu faptul că vreau să aduc o nouă mișcare în România, în modul în care abodăm dizabilitățile, dar și în modul în care interacționăm și ne împrietenim cu ceea ce înseamnă acest univers.