„Îți poți imagina să fii bătut pentru cele mai simple lucruri pe care le-ai făcut? Îți poți imagina să-ți vezi prietenii murind de foame? Sau să-ți cunoști un prieten care pur și simplu a renunțat să mai trăiască pentru că viața a fost prea crudă cu el? Așa a fost viața pentru mine într-un azil românesc în primii 11 ani din viața mea. Dar exact când credeam că viața mea este inutilă, o îngrijitoare amabilă m-a luat acasă pentru o noapte. Am experimentat dragostea familiei pentru prima dată în viața mea. Și din acel moment, tot ce m-am putut gândi a fost cum să evadez și să găsesc locul unde îmi este locul.” Așa începe Izidor Ruckel să-și spună povestea vieții lui, transpusă într-un film, publicată într-o carte și devenită subiect de documentar realizat de Morgan Freeman. 

Izidor are 40 de ani când pe ecranul unei biblioteci din Transilvania se proiectează un film despre viața lui. Sala e plină de părinți și copii, deși li s-a spus că este un film cu puternic impact emoțional. Ei nu au renunțat. Izidor și echipa care a realizat filmul sunt în sală și toate privirile sunt îndreptate spre ei. Povestea lui nu este doar povestea lui ci a multor copii care cresc în orfelinate. 8 milioane în întreaga lume.

Însă ce are special istoria de viață a lui Izidor este că s-a născut în perioada comunistă din România și s-a născut cu dizabilități. Regimul dictatorial a impus nașterea cât mai multor copii, dar dacă familiile nu aveau cu ce să-i hrănească îi trimiteau la orfelinate. Pe cei cu dizabilități la instituții speciale, destinate celor considerați „irecuperabili”.  El a suferit de poliomielită, boală care i-a afectat grav piciorul drept. Într-un astfel de „orfelinat al groazei” din Sighetul Marmației a crescut și Izidor până la 11 ani când a fost adoptat de o familie din Statele Unite ale Americii.

Cine te învață iubirea

În primii ani de viață nu văzuse nimic din ce se afla dincolo de curtea azilului. Nu ieșise niciodată pe stradă, nu știa cum arată o casă locuită de oameni sau ce înseamnă o familie. Până într-o zi când Onisa, una dintre îngrijitoarele angajate la orfelinat a avut curajul să ceară permisiunea de a-l duce pe Izidor într-o vizită de o noapte la ea acasă. Băiatul avea atunci opt ani.

Izidor iese într-o după amiază pe poarta orfelinatului de mâna Onisei și descoperă uimit și copleșit cum arată un orășel în care viața decurge aproape normal și cum se trăiește alături de o familie. Este plimbat cu căruța familiei, se joacă prin pădure și pe pajiște cu copiii, culege un măr. Se roagă alături de ceilalți înainte de masă, mănâncă sarmale și prăjitură. Râde la glumele tatălui familiei și adoarme într-un pat cald. A doua zi, la întoarcerea în orfelinat plânge și cu greu este readus în sălile insalubre ale stabilimentului.

Însă, dincolo de suferința de moment, vizita aceasta avea să-i schimbe viața, așa cum singur spune ani mai târziu. După ce a descoperit fericirea de a aparține va visa să aibă și el parte de așa ceva. Aflase la ce poate visa. „Ideea filmului este că atunci când aparții la ceva atunci trăiești cu adevărat” spune Sarah Padbury, autoarea scenariului inspirat din viața reală a lui Izidor.

Un scop important pe care l-a avut Izidor cu acest film despre copilăria lui într-un azil al groazei din România comunistă este și de a aduce un omagiu curajului, bunătății riscante a Onisei, îngrijitoarea care l-a dus pentru o noapte la ea acasă, deși această practică era interzisă. „A fost pentru prima dată când s-a întâmplat asta la acel orfelinat iar de atunci și alte îngrijitoare au mai luat copii în vizită la ele acasă. Practic a spart gheața și a ajutat și pe alți copii nu doar pe mine”, spune Izidor.

După 2015, Izidor a revenit în România și a vizitat Sighetul Marmației și mai multe orfelinate. A aflat cu tristețe că Onisa murise, bolnavă de cancer. I-a revăzut familia și și-a căutat mai mulți colegi de suferință.

În prezent el luptă pentru ca viețile copiilor instituționalizați din întreaga lume să fie mai bune. Iar mesajele  lui, transmise prin cărți, interviuri sau filme au toate acest scop de a trezi înțelegere și empatie și de a inspira și alți copii defavorizați să spere la o viață normală.

Despre instituțiile destinate copiilor orfani din România, vizitate în ultimii ani, Izidor spune că s-au schimbat în bine. „Am vizitat mai multe cămine de-a lungul anilor, când am venit în țară. Și am observat că lucrurile s-au îmbunătățit, sunt multe schimbări și condițiile sunt tot mai bune. Însă, când am văzut copiii și camerele lor mi-am amintit de mine și de cât de trist eram. Eu cred că adopția este o soluție și că mulți oameni din România doresc să adopte, și există o preocupare  în acest sens a organizațiilor care se ocupă de copii, ceea ce este foarte bine”, a răspuns el pentru EurActiv.

Filmul de 30 de minute realizat de regizorul David Kabbe și co-producătoarea și scenarista Sarah Padbury are un scop educativ, de schimbare în bine dar și unul istoric, de arhivarea a memoriei. „Vrem ca acest film să penetreze în școli, în universități, să fie preluat de organizațiile civice și să devină  un mijloc de conștientizare și cunoaștere. Suntem deschiși la parteneriate în acest sens și ne așteptăm la colaborări și în România și în SUA”, spune Sarah. 

Izidor Ruckel a scris cartea „Abandoned for Life”, care descrie viața dintr-un orfelinat românesc și adoptarea lui de către o familie de americani; de asemenea, a scris și scenariul documentarului „Given Our Chance” (2013). Izidor este un avocat al orfanilor, în ultimii 20 de ani vorbind în numele copiilor vulnerabili atât în Statele Unite, cât și în Romania.

Cazul Izidor Ruckel a fost prezentat de Morgan Freeman în documentarul „The Story of Us” (2017), realizat pentru „National Geographic”.

Informatii despre documentar pot fi găsite la adresele web https://www.imdb.com/title/tt7492116/, https://izidorruckel.com/tag/the-story-of-us/.