În cultura și practica românească, 8 martie face referire îndeosebi la celebrarea feminității, a tuturor atributelor istorice ale "sexului” slab. Femeia este aniversată prin prisma maternității, a frumuseții, a fragilității și a altor asemenea reprezentări. O seamă de stereotipuri sunt declinate în gesturi care pun în centru practici eclectice – „bizantine” –, unde celebrarea prin cadouri și flori oferite fetelor și femeilor de consorți, iubiți, prieteni sunt centrale, de bon ton și „acceptate” pentru că urmează ordinea prestabilită de „datini, obiceiuri și moravuri”.

Însă, ceea ce se sărbătorește foarte puțin vocal în spațiul public românesc este ziua de 8 martie ca o zi de acțiune, de conștientizare și de mobilizare pentru drepturile femeilor într-o societate în care femeia este angajată în construirea cetății la fel ca și bărbatul.

De asemenea, această zi simbolică, născută din greva generală și demonstrațiile rusoaicelor, la Petrograd (Sankt Petersburg), pe 23 februarie 1917 și devenită, în 1977, Ziua internațională a drepturilor femeilor, este rareori evocată în discursul public în scop pedagogic.

De exemplu, în acest sens, ni se pare relevantă pentru explicarea acestei paradigme de sens simbolica fustei și a pantalonului, deși la prima vedere pare superfluă și neserioasă. Spațiul public românesc este încă în așteptarea unui progres în materie de transformare și aducere la zi a unor simboluri precum fusta și pantalonul, sexualizate potrivit unei gândiri neemancipate de tirania contextelor, modelor, ideologiilor și, mai ales, a tradiției spiritual-religioase, încărcată de toate fantasmele interpretărilor de tot felul de la cele teologice, cutumiere la cele juridic-seculare.

Desigur, istoria și simbolica masculină a pantalonului este de origine religioasă prin referința din Deuteronom 22:5 unde li se interzice femeilor să se îmbrace ca bărbații și bărbaților să se îmbrace ca femeile. Această referință religioasă este legiferată și se perpetuează ca atare multă vreme în societățile secularizate occidentale care preiau interdicția.

De exemplu, în 1800, un ordin de la sediul poliției din Paris interzicea femeilor să se îmbrace ca bărbații. Până în 1980, femeile deputate franceze nu au fost admise la Adunarea Națională în pantaloni. Însoțitoarele de bord Air France, care cereau dreptul de a purta pantaloni din 1968, au fost nevoite să aștepte până în 2005, pe motiv că reprezentau imaginea Franței, ca și cum Franța însemna purtarea unei fuste. Veșmântul bărbătesc devine astfel sinonim cu pantalonul în societățile moderne și indicator al ierarhiei, al puterii, al drepturilor, al libertăților civile și al raporturile dintre sexe.

Însă pantalonul nu exista în Biblie, cum nici fusta nu a fost întotdeauna un articol vestimentar feminin. Deuteronomul nu face referire la acest tip de veșmânt, nici la vreo prescripție a rolurilor sociale ale femeii și bărbatului în funcție de haine. Ordinea hegemonică nu este una vestimentară, teză pe care tradiția hermeneutică a perpetuat-o și consolidat-o în timp, ci o sexualizare a veșmântului, oricare ar fi el, în funcție de contextul timpului, pentru a nu neutraliza social sexualitatea.

Pantalonii au intrat pentru prima dată în modă în Persia în 539 î.Hr. Pe vremea lui Isus Hristos, atât bărbații, cât și femeile purtau tunici, un fel de rochii, și își acopereau fața cu văluri ; tunicile pentru femei erau mai largi, cele pentru bărbați mai strâmte, pentru a se face diferența între sexe.

Fusta a existat cu mult înainte de inventarea, în secolul al XI- lea , a cuvântului arab „djoubba” care desemnează un fel de rochie pe care o purta profetul. Fusta a fost apreciată la nivel estetic și erotic. Spre deosebire de pantaloni, închiși și protejați, fusta este o piesă vestimentară deschisă, mai ales că mult timp femeile nu purtau pe dedesubt lenjerie intimă, ci un jupon stratificat fără chilot. În mod simbolic, putem observa accesibilitatea la sexul feminin. Abia la începutul secolului al XX-lea apare lenjeria închisă pentru femei.

Reformarea veșmântului feminin începe cu la Belle Epoque, iar în anii 1950 începe „masculinizarea” femeii urmată de refeminizarea sa prin purtarea fustei scurte (minijupă) la mijlocul anilor 60, unul dintre punctele culminante ale eliberării femeilor în secolul XX.

Fusta și pantalonul sunt în secolul XXI românesc încă obiecte simbolice prizoniere ale unei ordini socio-politice de dinainte de anii 1960-1970, când are loc o demasculinizare a pantalonului, într-un context social în care femeia devine activă, cu drept de a munci fără a cere consimțământul bărbatului, contribuind la bunăstarea căminului și la progresul societății.

De aici, puterea magică și clivantă pe care o are în cultura religioasă și politică românească simbolul autorității masculine: pantalonul. În context românesc, semnificația acestui simbol rămâne ancorată în tradiție și în istoria masculină a termenului. Istoria sa feminină este încă fragilă la nivel de reprezentare simbolică, femeia în pantalon fiind încă încarnarea uzurpării „dreptului de întâi născut” al bărbatului, mai ales în mediile religioase legaliste (aș cita aici pe cele neoprotestante-evanghelice) care fac din masculinizarea pantalonului și feminizarea fustei (și rochiei implicit) o armă de luptă împotriva politicilor europene de egalitate de gen.

Altfel spus, pantalonul încarnează puterea masculină cu drepturile aferente, iar aproprierea de către femeie a pantalonului nu este recunoscută în valoarea sa istorică drept un instrument al emancipării feminine în direcția câștigării de drepturi și libertăți sociale și politice, mai ales dacă este purtat in locașurile de cult, adică în biserică. Ea este privită ca o formă de contestare nu numai a unei ordini de drept ci chiar a naturii masculine, bărbatul fiind în chip esențial asociat cu acest veșmânt pentru că, în ordinea creației divine, el ar fi fost desemnat să îl poarte.

Mediul religios românesc ca și cel politic poartă încă în limbaj și în reprezentări două moșteniri în ceea ce privește fusta și pantalonul:

- a) una legalist-spritualizată, ancorată în paradigma religioasă ce consideră pantalonul un indicator de identitate de gen, deși evoluția modei și a vestimentației este în directă legătură cu schimbarea activităților, statutului și rolului femeilor în societate și

- b) una modernă, derivată din prima, care exprimă o nevoie dublă: cea identitară, pe baza unui imaginar vestimentar care a făcut autoritate la un moment dat în istorie și cea de conservare a unei ordini hegemonice patriarhale care se revendică de la acest imaginar vestimentar.

Luna martie și ziua de 8 martie ar fi un timp de reactualizare a acestei simbolici pentru liderii religioși și politici dintr-o Românie în care mai mult de 90% din populație se declară religioasă și în care relațiile dintre religie și politică sunt foarte strânse în ciuda separării constituționale a puterii religioase de cea politică, mai ales în contextul în care femeile sunt subiect privilegiat al radicalismelor de tot felul, într-un secol al XXI-lea care se vrea al drepturilor egale între bărbați și femei și al respectului semenului.