România a fost dată în judecată pentru poluarea aerului în București de către Comisia Europeană, în mai 2018.

Comisia Europeană a solicitat instanței din Luxemburg să constate că, prin nerespectarea în mod sistematic și persistent, din anul 2007, a valorilor‑limită zilnice pentru concentrațiile de PM10 și prin nerespectarea în mod sistematic și persistent, din anul 2007 până în anul 2014 inclusiv, cu excepția anului 2013, a valorilor‑limită anuale pentru concentrațiile de PM10 în zona RO32101 (București), România ”nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2008/50/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2008 privind calitatea aerului înconjurător și un aer mai curat pentru Europa (JO 2008, L 152, p. 1) coroborat cu anexa XI la această directivă și că, în ceea ce privește această zonă, și‑a încălcat, începând din data de 11 iunie 2010, obligațiile care îi revin în temeiul articolului 23 alineatul (1) din această directivă coroborat cu secțiunea A din anexa XV la aceasta, în special obligația prevăzută la articolul 23 alineatul (1) al doilea paragraf din directiva menționată, de a se asigura că perioada de depășire este cât mai scurtă cu putință”.

În minuta deciziei de astăzi nu este menționată nicio sancțiune, dar România trebuie să achite cheltuielile de judecată.

”Depășirea valorilor‑limită pentru PM10 în aerul înconjurător este suficientă în sine pentru a se putea constata o încălcare a dispozițiilor articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2008/50 coroborate cu cele ale anexei XI la aceasta”, precizează CJUE.

”Contrar celor susținute de România, o neîndeplinire a obligațiilor poate să rămână sistematică și persistentă în pofida unei eventuale tendințe parțiale în scădere evidențiate de datele colectate, din care nu rezultă însă că acest stat membru se conformează valorilor‑limită pe care este ținut să le respecte”, mai precizează Curtea.

”În ceea ce privește argumentul României potrivit căruia Comisia nu poate invoca o neîndeplinire sistematică și persistentă a obligațiilor, având în vedere că acțiunea privește numai o singură zonă, este suficient a se aminti că depășirea valorilor‑limită pentru PM10 în aerul înconjurător este suficientă în sine pentru a se putea constata o încălcare a dispozițiilor articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2008/50 coroborate cu cele ale anexei XI la aceasta”, explică instanța europeană, apreciind că nu există un prag ”de minimis” în ceea ce privește numărul de zone în care se poate constata o depășire sau referitor la numărul de stații de monitorizare dintr‑o zonă determinată la care se înregistrează depășiri.

Pe de altă parte, zona vizată - București - numără, potrivit informațiilor furnizate de Comisie, peste 2 milioane de locuitori și a ignora acest fapt ar însemna ”să nu se respecte obiectivele urmărite prin Directiva 2008/50, în special cel al protejării sănătății umane și a mediului ca întreg”.

”Rezultă că depășirea astfel constatată în această zonă trebuie considerată nu doar persistentă, ci și sistematică, fără să existe o obligație în sarcina Comisiei de a aduce probe suplimentare ale acestei depășiri”, se arată în decizie.

”România, pe de o parte, prin nerespectarea sistematică și persistentă, din anul 2007 și până cel puțin în anul 2016, a valorilor‑limită zilnice pentru concentrațiile de PM10 și prin nerespectarea sistematică și persistentă, din anul 2007 și până în anul 2014 inclusiv, cu excepția anului 2013, a valorilor‑limită anuale pentru concentrațiile de PM10 în zona RO32101 (București, România), nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2008/50/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2008 privind calitatea aerului înconjurător și un aer mai curat pentru Europa coroborat cu anexa XI la aceasta și, pe de altă parte, nu și‑a îndeplinit, în ceea ce privește această zonă, începând din 11 iunie 2010, obligațiile care îi revin în temeiul articolului 23 alineatul (1) din această directivă coroborat cu anexa XV la aceasta, în special obligația prevăzută la articolul 23 alineatul (1) al doilea paragraf din directiva menționată, de a se asigura că perioada de depășire este cât mai scurtă cu putință”, a stabilit Curtea.