Vasile Pușcaș este profesor în relații internaționale și Jean Monnet Ad Personam Chair la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. A fost negociatorul-șef al aderării României la UE și ministru pentru afaceri europene.

Consider binevenită discuția purtată îndeosebi în mediile epistemice americane și europene despre viitorul relațiilor transatlantice, prilejuită de instalarea unei noi administrații la Washington D.C. (20 ian. 2021). Dar mai întâi să punctăm unde ne aflăm.

La încheierea Războiului Rece, Statele Unite ale Americii și-au fixat ca obiectiv principal afirmarea leadershipului american în reconfigurarea noului sistem internațional care urma să înlocuiască bipolarismul de putere stabilit după Al Doilea Război Mondial.

Uniunea Europeană își propunea să treacă dincolo de sfera pieței interne pentru a deveni și o entitate a unității politice a statelor membre, aspirând și la recunoașterea de actor al viitorului sistem internațional. SUA au evoluat spre unipolarism și apoi un fel de excepționalism, dovedind incapacitatea de a gestiona rațional drumul restructurării sistemului internațional.

UE a mers pe calea unui așa-zis pragmatism conjuncturalist, neducând până la capăt nici măcar proiectul Uniunii Economice și Monetare, iar aspectul unității politice s-a împotmolit în interese particulare, populisme și resuscitarea, în mai multe state membre, a unui suveranism de acum un veac și jumătate.

Prin Tratatul de la Lisabona (2009) și-a asumat rolul de actor al relațiilor internaționale, dar curând a descoperit că avea nevoie și de autonomie funcțională în sistemul internațional. Ceea ce nu depindea doar de intensitatea interacțiunilor comerciale, ci și de coerența procesului decizional intern, de viabilitatea orientărilor politice pe termen mediu și lung.

Între timp, în spațiul global s-au manifestat tendințe concurente care au inițiat organizări regionale ale interdependențelor economice, comerciale, financiare care tind către stabilirea unor noi poli de putere în sistemul internațional, câteodată semnalând chiar dorința periferizării în sistem a SUA și UE.

Grava criză economico-financiară internațională de acum un deceniu și criza economico-socială (sanitară) actuală demonstrează că interdependențele globale și regionale sunt și vor fi realități de durată ale lumii contemporane. Este necesar să învățăm a le gestiona cât mai eficient pentru buna desfășurare a vieții economico-sociale și politice de la nivel local, național, regional și global. Căci interconectivitățile se vor intensifica și mai mult odată cu intrarea deplină în sfera digitalizată a relațiilor sociale.

SUA au experimentat timp de peste două secole interdependențele dintr-un spațiu al diversității, iar construcția europeană a oferit un management al multiplelor interdependențe nu doar din Spațiul Economic European, ci și pentru dezvoltarea unui nou spirit european, a unei căi de viață europene. A fost clar că UE a devenit o atracție normativă, la nivel de organizații regionale și internaționale, în primul rând prin împărtășirea experinței sale de gestionare a interdependențelor din spațiul european. Iar SUA au dovedit, la începutul anilor ‘90, că prin cooperare și coordonare sistemul internațional poate primi caracteristicile unei comunități internaționale. Din păcate, lipsa de leadership european autentic (de la nivel local până la cel al instituțiilor europene) a făcut ca ceea ce numim acquis communautaire să fie contestat chiar în interiorul UE. Iar deviații egocentrice și de putere ale unor lideri americani ne-au îndepărtat de o nouă ordine mondială care să se bazeze pe sensul apartenenței tuturor statelor și cetățenilor la comunitatea internațională.

Acum, unii politicieni spun că ar trebui să ne întoarcem la o reconstrucție a relațiilor transatlantice din punctul în care acestea au fost afectate de ultima Administrație de la Washington D.C. sau de criza europeană a Brexitului.

Totuși, astăzi condițiile sunt schimbate față de realitățile de acum 5-10 ani, iar mâine fluxurile interacțiunilor vor arăta și mai diferite. Și trebuie subliniat faptul că și alți actori internaționali deja lucrează la conturarea propriilor opțiuni de configurare a sistemului internațional.

În Raportul lor din 2010, despre economia transatlantică, profesorii americani D. S. Hamilton și J. P. Quinlan susțineau că evoluția crizei îndreptățea soluția "integrării profunde” a economiei transatlantice, argumentând cu opt indicatori-cheie, de la Produsul Brut realizat de firmele europene în SUA și firmele americane în UE, până la caracteristicile pieței muncii, piața investițiilor, interacțiunile comerciale, cercetarea și inovarea, industriile serviciilor etc.

În Raportul pentru 2020, aceiași autori constată că atât impredictibilitatea ultimilor ani, cît și politicile de la Washington D.C. și Bruxelles au afectat semnificativ relațiile economice transatlantice, dar, cu toate acestea, unele sectoare economice foarte importante au continuat procesul de integrare transatlantică. Ceea ce constituie un motiv de optimism pentru regândirea pe această platformă a unui parteneriat transatlantic prin care spațiul euramerican să ajungă la o sporită convergență și competitivitate care să facă față viitoarelor provocări ale competiției globale.

Când vorbim de parteneriat euro-atlantic/transatlantic nu avem în vedere doar aspectul economic și financiar. Pentru participarea la gestionarea interdependenelor complexe globale, un parteneriat legislativ euramerican ar putea aduce un plus de valoare calității normative a interacțiunilor comerciale internaționale, dar și a celorlalte categorii de relaționări în sistemul internațional.

Un Erasmus euramerican

Un Erasmus euramerican ar contribui nu doar la avansul calitativ al educației, dar și în cel al cercetării-inovării și raporturilor culturale din UE și SUA-Canada. În general, consider că parteneriatul transatlantic ar trebui să evolueze dinspre concepția Ariei de Liber Schimb către o integrare progresivă a societăților, beneficiind și de Revoluția Digitală și tehnologiile comunicării. Și, amintindu-ne că Alexis de Tocqueville a scris Democrația în America pentru ca europenii să învețe din experiența sistemului politic și social american, iar americanii considerau că din opiniile europene ale lui Tocqueville aveau de învățat cum să-și îmbunătățescă instituțiile politice și statale, putem deduce că și în domeniul politic convergența transatlantică ar avea o perspectivă favorabilă, după cum a arătat și interacțiunea de câteva decenii în materie de securitate și apărare (NATO). La urma urmei, competiția prin cooperare duce la finalități pozitive când este urmată calea parteneriatului pentru integrare.

Desigur, aceste idei exprimă doar câteva gânduri despre dezideratul viitoarelor raporturi transatlantice. Politicienii și decidenții statali din nordul Hemisferei Vestice și din Uniunea Europeană vor repeta că susțin intensificarea relațiilor euro-atlantice după această perioadă de crize succesive.

Ceea ce ar trebui să le pretindem este, însă, mai mult: anume, să vină în fața cetățenilor din cele două spații, aflate de o parte și alta a Atlanticului, cu un nou proiect ambițios și inovator al interconectivității și interdependențelor euramericane. Unul care să dea șanse sporite managementului afacerilor globale și să înscrie spațiul euramerican pe coordonatele evoluției tot mai complexe a sistemului internațional în sec.21.