Dulceața graiului basarabean, zâmbetul jovial și fermitatea mâinilor sunt primele lucruri care te întâmpină când faci cunoștință cu medicul Ion Cociu. Întreg limbajul său corporal emană siguranță, prietenie, deschidere.

Vorbește despre sine relaxat și cu multă modestie, deși experiența de până acum și parcursul său de viață nu sunt printre cele obișnuite. Este specialist în chirurgia coloanei vertebrale și face parte dintr-o echipă de elită a Spitalului Manises din Valencia, Spania.

Are 43 de ani, este căsătorit cu Oana (și ea medic, specializată în nefrologie) și au trei copii.

„Pe toți i-am avut încă din primul rezidențiat”, spune doctorul. „La un moment dat, mă întrebau ei ce sunt, dacă s-au născut în Spania, dar noi, părinții, suntem români. Le-am spus frumos că e simplu: dacă tata e pisică, voi sunteți pisici. Dacă tata e cățel, copiii sunt căței. Dacă tata e român, voi sunteți români.”

Ion Cociu s-a născut în Basarabia, dar a trăit de mic în Cuba, datorită relațiilor diplomatice dintre fosta URSS și această țară și domeniul în care au lucrat părinții săi. Până la 13 ani, a locuit în Cuba, învățând „spaniola, care a devenit a treia limbă pentru mine, după română și rusă, căci rusa ne era dată tuturor celor născuți în Basarabia să o vorbim,” rememorează medicul. După căderea URSS, familia lui s-a stabilit în România, iar de aici, în perioada studenției, drumul vieții l-a dus în Spania, unde s-a stabilit de 20 de ani.

Despre alegeri, provocări care par imposibile, dar se dovedesc tangibile, despre pasiunea pentru meserie și despre țara căreia simte că îi aparține, medicul Ion Cociu a povestit pentru Occidentul Românesc, partener media în cadrul proiectului Stars4Media – „Connecto: Towards European Values Through Digital Media. The Live Streaming Hub”.

„Am locuit de mic în Cuba și, deși aveam școli speciale pentru corpul diplomatic, tatăl meu a decis să mă ducă la o școală cubaneză normală. Nu am înțeles atunci de ce, dar după ce anii au trecut am realizat că îmi oferise o experiență unică de a cunoaște limba și cultura cubaneză cu adevărat. După căderea URSS, cubanezii ne-au dat afară, așa că ne-am stabilit în România, la Huși, unde am făcut liceul. Acolo am cunoscut-o pe Oana, actuala mea soție, eram colegi de clasă. De atunci suntem împreună. Amândoi am studiat Medicina la „Carol Davila” în București, iar în anul IV am decis să venim în Spania. Asta se întâmpla în anii 2000. De ce Spania? Pentru că spaniola era singura limbă străină pe care o vorbeam și pentru că eram tineri, ne-am gândit că va fi o aventură. Nu știam dacă ne vor lăsa să profesăm medicina, dar știam că acasă în România ne puteam întoarce oricând” povestește medicul român.

Ion și Oana au fost primii studenți români care au ajuns la Facultatea de Medicină din Santander (nordul Spaniei, regiunea Cantabria). Au fost acceptați să își continue studiile acolo, au muncit în diverse domenii pe perioada facultății, ca să se întrețină și s-au prezentat la rezidențiat, după încheierea anilor de educație. „Un lucru pe care îl apreciez foarte mult la Spania este că are un sistem foarte corect. Îi pune pe toți în aceeași linie și îi măsoară cu aceeași riglă. Examenul e dur, de cinci ore, 250 de întrebări. În funcție de nota pe care o ai ți se repartizează un număr și poți să îți alegi specialitatea. Eu recunosc că nu am fost un student excepțional, de zece pe linie, dar am știut că am aceeași șansă ca orice spaniol dacă obțin o notă bună la rezidențiat”, explică Ion Cociu. Mărturisește că în acea perioadă a vrut să se specializeze pe bolile infecțioase, așa că a ales acest domeniu. A primit o bursă în Brazilia, pentru a studia bolile infecțioase tropicale și a petrecut trei luni în jungla amazoniană.

Deși locuiește de 20 de ani în Spania, Ion nu are cetățenie spaniolă. Spune că aceasta nu își are sensul din moment ce el se simte român și mereu când este întrebat „ce ești”, el răspunde „român”. „Eu așa mă consider. Sunt basarabean prin naștere, dar am petrecut în România pre-adolescența, adolescența și primii mei ani de adult – printre cei mai frumoși ani din viața mea – și cred că asta mă determină să mă consider român, chiar dacă România nu e țara în care am trăit cel mai mult, ca durată. Vorbesc românește cu pacienții români, că e simplu să îți dai seama după nume cine e român. Cei mai buni prieteni ai noștri de aici sunt români. Este drept că nu prea am avut timp de o viață socială foarte copioasă, să zic așa, în cadrul comunității românești, pentru că am fost axați pe evoluția profesională, pe viața de familie, cei trei copii care au venit unul după altul și au nevoie de noi. Am călătorit mult, cu ei, venim și în România împreună. Le place la bunici, că au curte, grădină, animale… Acasă vorbim cu ei română, nu spaniolă. Bine, mie mi se pare că ei vorbesc româna foarte bine, dar când ajungem în România ni se spune că vorbesc ca și când ar vorbi un neamț românește”, râde cu poftă Ion Cociu. „Cred că ceea ce contează este că esența e românească”, mai completează el.

Citiți articolul complet în Occidentul Românesc

Articol multimedia publicat în cadrul proiectului Stars4Media – „Connecto: Towards European Values Through Digital Media. The Live Streaming Hub”