Pactul a fost initial recomandat de ministrul de finante al Germaniei, Theo Waigel, sperand sa poata asigura astfel continuarea politicii de inflatie scazuta dusa de guvernul german pe o perioada indelungata, ceea ce i-a asigurat o crestere economica puternica incepand cu anii ’50. Pactul era menit sa limiteze puterile guvernelor nationale de a exercita presiuni inflationiste asupra economiei europene.

Cum statele membre ca sa adera la Uniunea Economica si Monetara trebuie sa indeplineasca criteriile de convergenta de la Maastricht, Pactul de Stabilitate si Crestere a fost adoptat pentru a se asigura ca aceste tari respecta criteriile de stabilitate si dupa aderarea la UEM. Astfel, statele trebuie sa se asigure ca deficitul bugetar nu depaseste 3% din Produsul Intern Brut (PIB) si ca datoria publica nu depaseste 60% din PIB.

Conform Pactului, „procedura privind deficitul excesiv” reprezinta principalul instrument de constrangere a statelor membre de a respecta criteriile de convergenta. In cazul in care un stat are un deficit bugetar mai mare de 3% din PIB sau o datorie publica mai mare de 60%, Comisia Europeana poate recomanda Consiliului sa ia o serie de masuri impotriva statului ce incalca termenii pactului.

Cu toate ca a luat nastere ca urmare a faptului ca statele membre au inteles nevoia existentei unor masuri care sa asigure o buna coordonare politicilor in cadrul UEM, Pactul de Stabilitate si Crestere a fost criticat imediat dupa adoptarea sa. Principalele critici aduse se refereau in special la rigiditatea sa excesiva si la modul arbitrar in care au fost stabilite cele doua praguri pentru deficitul bugetar si cel al indatorarii publice.

Mai mult, Pactul a traversat o criza severa ca urmare a faptului ca mai multe tari au incalcat in repetate randuri conditiile pactului, culminand cu incapacitatea Consiliul de a lua masuri impotriva a doua mari state, initial sustinatoare fervente ale Pactului: Franta si Germania.
In urma negocierilor intre ministrii de finante ai statelor membre, s-a ajuns la reformarea PSC, reforma adoptata de sefii de stat si de guvern in cadrul Consiliului de primavara din martie 2005. Ca urmare a acestei reforme, pe de o parte, regulile pactului au fost relaxate in mod considerabil, ca urmare a presiunilor Frantei si Germanie, si pe de alta parte, state precum Austria si Olanda au sustinut introducerea unor proceduri de control intarit intre statele membre.

Cele doua praguri ale deficiturilor (de 3%, respectiv de 60%) nu au fost schimbate, modificarile aduse de reforma referindu-se in special la:

Declansarea procedurii deficitului excesiv (PDE) – aceasta procedura nu poate fi declansata impotriva unei tari care traverseaza o perioada de crestere economica negativa sau o perioada prelungita de crestere incetinita. Initial exceptia se aplica acelor tari care experimentau o crestere negativa de 2%, situatie neintalnita de la punerea in aplicare a Pactului.

„Factorii relevanti” ce permit unui stat sa nu fie supus PDE – in cazul in care valorile de referinta sunt depasite „temporar”, statele membre in cauza pot cere sa se ia in considerare anumiti „factori relevanti”, astfel incat sa nu mai fie supuse procedurii deficitului excesiv. Printre acesti factori se numara reformele structurale (spre exemplu reformele sistemelor de pensii sau a asigurarilor sociale), adoptarea de programe de sprijin pentru activitatea de cercetare-dezvoltare, precum si aplicarea de masuri de insanatosire bugetara (cum ar fi eforturi pentru reducerea nivelurilor indatorarii, acumularea de rezerve bugetare).

Prelungirea termenelor inainte ca procedura deficitului excesiv sa fie pusa in aplicare – statele membre au la dispozitie 2 ani (inainte aveau doar 1 an) pentru a reduce deficitul daca este considerat a fi excesiv. Acest interval poate fi prelungit in cazul in care „intervin evenimente economice neasteptate avand consecinte grave  asupra bugetului”. Pentru a beneficia de prelungirea termenului, statele in cauza trebuie sa aduca dovezi conform carora au luat masurile de corectare a deficitului care le-au fost recomandate. Totodata, statele s-au angajat sa utilizeze veniturile fiscale neprevazute din perioadele de crestere economica puternica.

Obiectivele pe termen mediu specifice fiecarui stat in parte – aceste obiective se vor defini pentru fiecare stat in parte tinand cont de gradul  de indatorare si a potentialului de crestere economica. Acestea vor fi intre -1% din PIB pentru tarile cu o indatorare mica si un potential de crestere sporit si 0 sau chiar o valoare pozitiva pentru tarile cu datorie mare si un potential de crestere scazut.

Fiabilitatea statisticilor furnizate de statele membre – pentru aceasta Consiliul doreste intarirea pozitiei Eurostat, prin cresterea resurselor si a puterilor sale, a independentei si a responsabilitatilor sale.

Programele de convergenta si stabilitate  - statele membre ale zonei euro elaboreaza anual programe de stabilitate, iar celelalte state membre ale UE elaboreaza, tot anual, programe de convergenta. Aceste programe sunt prezentate Comisiei si Consiliului pana la 1 decembrie in fiecare an si au drept scop asigurarea unei discipline bugetare in zona euro si in Uniunea Europeana in general.

Linkuri:

https://ec.europa.eu/economy_finance/sg_pact_fiscal_policy/index_ro.htm?cs_mid=570
https://ec.europa.eu/economy_finance/sg_pact_fiscal_policy/fiscal_policy554_ro.htm
https://en.wikipedia.org/wiki/Stability_and_Growth_Pact
https://www.euractiv.com/en/euro/stability-growth-pact/article-133199
https://ec.europa.eu/economy_finance/sg_pact_fiscal_policy/fiscal_policy528_ro.htm