„Am ales sa public aceste pagini în chip de sine statator, și nu să le prind într-un volum de eseuri, cu speranța că, avand în continuare o regretabilă actualitate, ele vor reusi poate mai bine, în izolarea lor, sa atragă atenția asupra situației îngrijorătoare în care se afla poporul român: aceea de a nu putea să se organizeze la nivelul moralei de a doua instanță, pentru a crea o clasa politic și un nou principe capabili sa ne scape -- potrivit expresiei lui Machiavelli -- de corupția în stadiul ei ultim.

Un lucru se cuvine precizat de la început: voi vorbi despre minciună nu în sensul ei privat: X îi trage o minciună lui Y, B o înșală pe A, ci în cel public. Așadar, voi vorbi despre minciuna colectivă, în care unul sau mai mulți îi mint pe mulți, care la rândul lor sunt fie mințiți, fie mint in corpore, trăind împreună cu cei care îi mint, într-un vast scenariu al minciunii.", notează Gabriel Liiceanu. 

• Audiobook integral "Despre minciună"
  

fragment din audiobook:

"Mi-am propus să vă vorbesc despre minciună.

Ceea ce înseamnă despre un lucru pur omenesc: numai omul poate minți, pentru că numai omul are parte de un ceva, care poată să exprime și care, exprimând, se poate mișca în două direcții perfect opuse: adevărul și falsul intenționat.

Acest ceva este limba: spunând că acest lucru, limba, se poate mișca în două direcții total opuse, noi admitem din capul locului că este ambiguu.

Ambiguitatea limbii, alături de originea ei, rămâne pesemne pentru cunoașterea omenească suprema enigmă.

Cum e cu putință ca din esența limbii să facă parte perfecta eterna amibuigatate a utilizării ei?
Cum e cu putință ca ceea ce e menit să deschidă și să apropie să fie totodată capabil să ascundă, să provoace derută și să învrăjbească?

Cel mai simplu ar fi să ne imaginăm că ar fi vorba de un instrument divin, care se pervertește, de îndată ce capătă utilizare umană.

Omul poate să fie o ființă nedemnă de limbaj, un utilizator ambiguu, apt să deturneze acest ustensil de la modul lui de întrebuințare.
Mai bine spus, pentru că omul este liber și căzut, el poate la fel de bine să utilizeze limba, fie pe linia adevărului, fie pe cea a minciunii.

Minciuna nu poate fi, de fapt, înțeleasă decât ca moment negativ al libertății și atunci totul devine limpede: răul, crima, politica, adică toate câte sunt posibile numai din escrocheria verbală care le precede.

Faptul că limba, încăpută de mâna utilizatorului uman, poate să spună nu doar ce este, ci și ceea ce nu este, faptul că un cuvânt poate să spună nu numai adevărul, ci și să mintă, explică de ce povestea omului este, în esența ei, o înlănțuire de dezastre.

Poporul român, spune Cioran, într-o scrisoare către fratele său, nu e la nivelul limbii pe care o vorbește, dar omul însuși, ca specie, nu e la nivelul limbii pe care o folosește.

Întreaga istorie a acestei specii este expresia unei fraude lingvistice.

Despre minciună ca fraudă lingvistică și despre urmările pe care ea le-a avut asupra unor societăți întregi și a istoriei lor aș vrea să vorbim acolo.

Voi porni de la două texte clasice, ambele eline, piesa Filoctet a lui Sofocle și Dialogurile lui Platon.

Și vom vedea în ce măsură ele au descris sau  ne fac să înțelegem mai bine lumea în care am trăit noi sau în care continuăm să trăim 2400 de ani mai târziu.