Update (8 noiembrie, ora 16:00). Medicul Gabriel Diaconu anunță că a fost creat la Ministerul Sănătății Grupul Integrat de Intervenție în Criza, sub coordonarea dumnealui, grup "care reunește eforturile medicale, sub supervizarea dr. Dan Enescu [directorul Spitalului Grigore Alexandrescu - nota red.], cu eforturile noastre de asistență psihologică și socială."

"Mi-am asumat un mandat dificil, dar am să îl duc pana la capăt. Avem oameni de ajutat, familii de asistat printr-o perioada cumplită a vieții lor. Vă rog, pe toți care ne sunteți prieteni, să rămâneți alături de noi. Până la capăt.
Împreuna rezistăm!" - spune medicul psihiatru Gabriel Diaconu.

 Anterior, medicul Diaconu făcuse un apel la autorități solicitând:

a) TRANSPARENȚĂ în luarea deciziilor de transfer expat

b) AUTORITATE pe dosarele de transfer astfel încât să știm că sunt motivate medical și nu altfel 

c) ECHILIBRU în luarea deciziilor de către familii, câtă vreme doar familiile pot agrea cu transferul, sau nu, prin consimțământ informat.

Medicul Gabriel Diaconu s-a implicat, voluntar, imediat după tragedia din Colectiv în salvarea victimelor. Ține permanent legătura cu medicii și cu familiile răniților. Prin intermediul grupului organizat pe Facebook, #împreunărezistăm, a facilitat implicarea unor ONG-uri și a altor voluntari profesioniști în operațiunile de salvare ale celor internați.

Medicul Gabriel Diaconu este psihiatru la MindCare și consultant

• A lucrat la UQAM - Universitatea din Quebec la Montreal și în Grupul McGill pentru Studii ale Suicidului
• A studiat la Universitatea de Medicină și Farmacie "Carol Davila”
• A trăit și profesat, pentru o vreme, în Canada (Montreal).

 

Mesajul mesajului Gabriel Diaconu: 

"Eu sunt Gabriel Diaconu. Și nu sunt singur. Uită-te împrejurul meu. Suntem o mână de oameni. Dar. Împreună. Rezistăm."

Donațiile pentru întrajutorarea victimelor și a familiilor acestora, prin intermediul comunității virtuale #impreunarezistam sunt gestionate de Fundația Estuar.

Mesaj al medicului psihiatru Gabriel Diaconu, pe pagina sa de Facebook: 

"Suntem niște rockeri sataniști. Ți-e frică poate când te uiți la noi. Am mâncat acuarele când eram mici, ni-e limba colorată. Și trăim un hubris, pe-alocuri patetic. Mulți n-au nevoie pentru supraviețuire decât de bere și-un cui. Și-o muzică bună. Dar mai există ceva. Ceva de care poate tu nu ți-ai dat seama până acum.

Tu, care te îmbraci frumos și-ți pui cămașă scrobită. Tu, care îți dai unghia cu lac și îți pensezi sprânceana. Tu, care cauți rima prin bambus și viața prin campus. Cel care ți-o bagi în partid. Cel care ți-o scoți din partid. Firea noastră e-un pic altfel. Nouă, de-o săptămână, ne curge țărână din suflet. Ne curge scrum. Ne curge vaselină prin vene și burete topit. Noi nu suntem statul român. Acum o săptămână n-aveam mai nimic. Acum fix o săptămână ne gândeam dacă merită să ieși la o vorbă și-un sfat, și-ăia mai sociali, și cei antisociali. Nu-ți trebuie multe pregătiri. Știi unde-i tricoul ăla negru. Știi unde-s ghetele, unde-s blugii, să fii monden la un concert e-o contradicție prin termeni.

După care, în curând se fac șapte zile, ne-am trezit în flamă.
Ne-am trezit în urlete.
Ne-am trezit în șoc.
Ne-am trezit noaptea la unu că ne sună telefoanele.
Ne-am trezit că oameni care ne sunt dragi mureau.
Și alții lângă ei.
Și alții plecaseră în ultimul moment.
Și alții care-ar fi trebuit să fie acolo nu s-au mai dus din motive stupide, c-așa sunt rockerii, în ultimul moment au un motiv stupid să stea mai bine acasă, din lene și hachiț.
Ne-am trezit că ni s-au dus camarazi și cei care trăiesc sunt împărțiți ca hamsiile între spitale. Că în timp ce niște oameni altfel minunați lucrează pe ei ca pe un catalog Burda ceilalți, pe care Statul ar fi trebuit să-i ocrotească, îi lasă de izbeliște.
Și-așa a început. A început ce-i spuneam azi unui camarad care-a supraviețuit și care de-o săptămână nu mai e om, pentru că visează oameni în flăcări, un urcuș monstruos. Și pentru ei, pentru ei toți, și pentru noi, suflet lângă sufletul lor.
Ne-a luat o oră să ne punem la aceeași masă.
Ne-a luat jumătate de oră să găsim un simbol comun pentru ce-o să facem noi, și ce căutăm în acea încăpere.
Ne-a mai luat o oră să dăm un prim comunicat oficial.
Ne-a luat o zi să organizăm primul grup de intervenție, în colaborare și prietenie cu alți oameni sufletiști, care s-au dus glonț, fără să fie chemați de careva, direct la locurile de ajutor.
Ne-a mai luat o zi să organizăm un număr unic la care să sune victimele.
Ne-a mai luat o zi să ne întâlnim și să strângem umerii împreună cu voluntari de pretutindeni, împrejurul portalului www.colectiv.info
Ne-a mai luat o zi să gândim o strategie de acțiune pe termen scurt.
Și să găsim noi parteneri.
Și să luptăm. Să luptăm până cădeam lați și ne luam, ca rockerii, la înjurături și la nervi și-apoi ne luam în brațe și ne apucam din nou de treabă.
Cu lacrimi în ochi.
Cu draci.
Cu ură pentru țara asta de căcat în care noi, oameni cu diferite competențe și abilități, suntem totuși păstrătorii unui bun simț și maturități încât să nu ne ducem după diverse fente, fie ele voite ori ba, încât să păstrăm cârma prin tsunami. Și tsunami-ul continuă.
Există lumină. Există lumină dincolo de tunel. Și ne trezim în fiecare zi și, fără vreun dumnezeu, ne rugăm pentru viața prietenilor noștri, pentru binele lor, în care plângem lângă victimele care vin să povestească prin ce-au trecut, în care luptăm, luptăm, și-apoi luptăm din nou. Luptăm în timp ce Guvernul pică, în timp ce piața urlă, în timp ce leadership-ul își vede de cutumiala marotă.
Luptăm pentru motivul pentru care ne-am pus viețile pe pauză vinerea trecută. Nu pentru vreun ideal. Nu pentru vreo cauză. Ci pentru că el, și el, și ea, și ei, sunt la ananghie. E atât de simplu. Încetați cu tâmpeniile. Încetați cu suspiciunile. Încetați cu interpretările. Habar n-aveți cum suntem noi de fapt, în fapt. Prietenul prietenului meu dacă stă pe-un pat de spital mă sună X și-ajut. N-o fac pentru imagine. N-o fac pentru posteritate. Mă doare-n cot de amândouă. Ce mă doare pe mine e inima pentru omul la greu, acum e-un boț de carne și eu îl știam lângă mine în mulțime, azi plânge maică-sa pe culoare și eu n-am vorbă s-o alin. Dar pot să-mi pun totul pe masă. Pot să-mi pun inima pe masă. Cât pot, cât mă ține agenda de telefon, cât mă țin corzile vocale și sinapsele și cei 26 de ani de școală, și statul prin țări străine pe două continente, și tot ce-am făcut eu în viața mea până acum mă obligă să nu dorm, să nu mănânc, să nu îmi văd copilul seara când se culcă, să nu-mi pese atât de mult de mine pentru că, aici și acum, nu-i timpul meu. Aici, și-acum e timpul lor. Iară noi, mai mici sau mai mari, mai obosiți sau mai puțin obosiți, mai nervoși sau mai puțin nervoși, mai bine murim înainte să-i vedem pe ei uitați, abandonați sau tratați inechitabil de autorități. Când vine vorba de ei, noi suntem autoritatea.
Sper c-ai avut răbdare să citești până la capăt. Eu sunt Gabriel Diaconu. Și nu sunt singur. Uită-te împrejurul meu. Suntem o mână de oameni. Dar.
Împreună.
Rezistăm."